Parazitii - Partea 1

Parazitii - Partea 1

de Barbu Stefanescu Delavrancea


1

Cosmin asteapta pe doi prieteni. E singur, la o masa rotunda, in gradina "Costandin". Cu capul rezemat in mana dreapta, priveste fara a clipi. Nici "baietii" care gonesc cu farfurii, sticle si pahare, nici multimea zgomotoasa si lacoma nu-i tulbura privirea melancolica.

in gradina se aud, din toate partile, strigatele obisnuite: "Baiete, o baterie!", "O idee!", "La moment!", "Un patrician!", "Gaata!", "Parjoala, Mitica!", "A sosit!", "Un taifas, la a cincea!", "Soses-teee... pe telegraf!" Peste zarva aceasta piruie naiul lui Dinicu. Maistrul muscalagiu canta Ciocarlia, o scaparare uimitoare de sunete.

Pentru Cosmin lumea, asa de vie si de apropiata, se proiecteaza intr-o departare tacuta si fumurie. La lumina felinarelor oamenii ii par ca niste umbre nehotarate in conturul lor. Cosmin inchise ochii sai obositi si, in intunericul de o clipa, ii licari tremurand, ca intr-un vis, o gradinita cu liliac, o scara rasucita ca un melc colosal, un pat murdar in care zace un batran cu capul mare, cu parul alb, lung si rar, si o femeie frumoasa, tanara inca, voind sa-l mangaie pe el, care se infiorase de aspectul batranului. Tresari, parc-ar fi simtit furnicarul mangaierilor prelungindu-i-se pana pe dupa umerii ososi. in fundul acestei iluzii, doua priviri, albastre si triste, tremurara ca doua flacari de spirt cand sunt aproape sa se stinga. Cosmin deschise ochii, batu in masa si zise aspru unui chelner:

- Baiete, o tuica! Cosmin bau tuica. Rupse o bucatica de paine.
- Ce aveti? Da-mi o lista!
- indata, sa vie, raspunse baiatul, plecand cu niste pasi despicati. Cosmin isi netezi coltul parului de pe frunte. Chipul lui uscativ e obosit. Ochii negri si mici se sting si se aprind necontenit. Curat imbracat. E oarecum elegant in niste haine gata.

Dupa cateva minute de nehotarare incepu sa citeasca lungul sir de bucate. Ceru o ciorba de perisoare. si pe cand lungea buzele ca o palnie ca sa soarba, cineva il batu pe umar. Era Candian, unul din cei doi prieteni. Tanar, blond, cu ochii albastri si cu mustatile invoalte. Ochelari legati in aur.

- Te astept de-un ceas, zise Cosmin. Manoiu nu vine?
- Mon cher ami , raspunse pripit Candian, m-am incurcat la "Noua generatie". Era o banca... era o vijelie... baiete, sterge scaunul, nu vezi ca este ud?... uf! ce carciuma infecta!...

- indata, domnule!
- Era o banca, continua Candian, frecandu-si mainile, monstruoasa. Se ridicase de la o mie la douasprezece. O razuara de prima ordine. Opt, noua, opt, noua, si pontii, sapte, cinci, bac, patru. Scumpul meu prieten (fr.) La jocul de carti, partida la care toti jucatorii pierd in favoarea bancherului; de la fr. raser- a rade.

- Vasazica, ai pierdut?
- Eu?... din contra... am castigat... Cine pricepe jocul ca mine? Eu totdeauna voi castiga, iar Manoiu totdeauna va pierde. indata ce am vazut pe Titeanu taind, l-am rugat sa ma ia cu o suta. Are un noroc... idiot! E singurul bancher... mon cher ami, trebuie sa fii bę-bęte ca sa pontezi contra lui.

Candian avea obiceiul sa spuie cand castiga ca castiga totdeauna, iar cand pierdea ca pierde totdeauna. Dar si cand pierdea, si cand castiga, sustinea ca nimeni, ca el si ca Titeanu, nu pricepe "bacaraua". "Bacaraua e un joc de noroc la care prostii n-au noroc." Foarte multumit de axioma lui... da, a lui, desi a auzit-o de la un general, la "Jockey-Club".

- Manoiu pierdea mult? intreba Cosmin, facand semn amicului sau ca sa vorbeasca mai incet.

- Era la al optulea bilet de o suta. Ce-i pasa! Avea trei mii de lei...
- Ma mir... fara avere... fara ocupatie... pacat... o viata pierduta...

- Viata pierduta? De ce? Te-i fi gandind la examene. Ei, mon cher, cartea si facultatea sunt pentru cei slabi. Manoiu este un filozof al secolului. Socoteala lui este mai profunda ca a naivilor de geniu. Ce poti s-ajungi cu o licenta in drept? Magistrat? Trei sute de lei pe luna. Avocat? Cati ani sa casti gura pe la usile tribunalelor? si cu cata rabdare si cu ce mijloace ajungi la o clientela modesta? si-apoi samsarlacul domina profesia. Ca sa izbutesti in avocatura, iti trebuie tot atata, cum sa zic, tot atat de putina constiinta ca si cand ai izbuti sa faci bani fara profesie.

- Mai incet. Te aud oamenii. Se cunoaste veselia omului care a castigat la joc. O veselie nervoasa si rea.

- Rea? de ce rea? Ba nu zau, as vrea sa stiu cu ce si-a facut milionul avocatul Pelea!? si tu nu ai atatea degete la amandoua mainile cate case are el in Bucuresti. Fiecare caramida din casele lui este un delict, fiecare zid, un testament fortat, fiecare casa, o Bęte - dobitoc (fr.).

crima. si plecandu-se la urechea lui Cosmin: Administreaza averea unei batrane cu istericale. Un altul sta patru ceasuri pe zi la tribunal si la curte, fara nici un proces, numai ca sa-si justifice veniturile misterioase. Dar cel cu sindicatul falimentelor? De ce pledeaza numai la aceeasi sectie? si cum pledeaza? si castiga patruzeci-cincizeci de mii de lei pe an.

Cosmin nu mai manca, ascultand la amicul sau.
- ti s-au racit perisoarele, ii zise Candian sugand un rac. Te surprinde ce-ti spun? Asa e lumea care triumfa. Tu esti tanar... abia de doi ani in Bucuresti... putin...

Candian manca si vorbea cu o repeziciune uimitoare.
- Peste cativa ani vei intelege de ce atatia ramoliti au cu miile de franci pe luna, de ce cutare militar scandalos a ajuns colonel, de ce un cartofor ordinar ne reprezinta tara in strainatate si de ce un falit, de trei ori simplu si o data fraudulos, se plimba intr-un cupeu cu coroana de marchiz. si eu am crezut in examene, dar acum sunt prea cuminte ca sa mai rada de mine niste profesori ignoranti si lenesi. in marea lupta a vietii nu este o lege fatala a meritului care sa puie pe fiecare la locul lui. Oamenii de diferite valori, inchisi in societate, nu se aseamana cu lichidele de diferite densitati turnate in acelasi vas. Da, mon cher, in natura stim de mai nainte care va fi deasupra si care va fi dedesubt, in lume, insa, sunt nebuni care conduc pe oamenii cuminte, sunt pungasi care impart dreptatea oamenilor cinstiti, sunt arlechini care legifereaza pentru popoare serioase. Ei, ce i-a facut pe nebuni, pe pungasi si pe arlechini ca sa se ridice si sa domneasca? Examenele? Universitatile? E altceva, Cosmine... e altceva... Este marea arta de-a nu rosi de nimic si de nimeni!

- Prea bine, sopti cu asprime Cosmin, facand semn amicului sau ca sa vorbeasca mai incet, poate sa ai dreptate, dar noi vorbeam de altceva. De unde are Manoiu atatea parale?

Candian bau un pahar de vin, isi indrepta ochelarii si raspunse zambind:

- Secretul vietii este profund, si arta ei, vasta.

- Nu pricep, raspunse Cosmin, plecand ochii in jos, ca si cum s-ar fi rusinat de ceea ce nu pricepuse.

Candian il lovi, repede si scurt, cu dosul palmei peste piept si incepu sa rada.

- Nu pricepi? Eu cred ca de un an de zile ai priceput. Cosmin tresari si zise rastit unui chelner:
- Baiete, castraveti acri! Cu ce sa mananc fleica?
- La moment... sa viie! Chitaristul canta o romanta de Cavadia . Rosu, cu capul pe spate, pisca, patetic si cadentat, coardele chitarei. Banda il acompania, usor si prelung. Dinicu, cu naiul la gura, sufla binisorbinisor in tevile groase si inalte.

- O cafea turceasca... cu rom!... striga Candian.
- Un tai-fas... sa viiiie! La mo-ment... potrivita... cu caimac si cu romul ei... sa viiiie!...

- Esti la prima foaie a vietii, continua Candian, sufland in tigara. Oh! ce bine ai s-o intelegi! De unde are Manoiu parale?... Nu stii de unde... Apoi, dupa o pauza: Cu ce traieste versificatorul nostru? Cu versurile? Operele lui, la bacanie. Cu gazetaria? Abia se imbraca. Marea arta, Cosmine, nemarginita arta pe care tu, oricat te-ai inrosi, o intelegi, o banuiesti cel putin. Unii din tinerii de astazi au inteles-o pe deplin. si, dupa catva timp, sopti, ca si cum si-ar fi vorbit siesi: A mea... ma costa... chestie de noroc...

Cosmin se uita drept in ochii lui Candian, si in privirea lui era intrebarea: "A ta, te costa? cand n-ai de unde, cum te costa?"

- Numai eu am fost asa de copil ca s-o iubesc sincer, pe cand ea ar trebui sa ma iubeasca. si, sa-ti spun drept, n-am de ce ma sfii, pe ea ar trebui s-o coste.

Cosmin se uita tinta in ochii amicului sau. Candian incepu sa rada.

- Mon cher ami, relua Candian dupa ce arunca cateva roto Bariton si compozitor roman, autor al unui mare numar de melodii pentru voce si piano.

coale de fum pe care le risipi sufland in ele, capitalul tineretii unora le da femeie, altora le da femeie, casa si masa...

Cosmin, de felul lui palid, se aprinse in obraji; tusi de cateva ori; rasuci o tigare; sorbi din ceasca, desi nu mai avea cafea; se cauta in buzunare fara a sti ce cauta; scoase batista; o puse pe masa; scutura faramiturile; arunca jos servetul si batista.

- Mon cher... continua vesel Candian dupa ce bau doua pahare de infundat... altora le da femeie, casa, masa si bani, si la cei de geniu, femeie, casa, masa, bani si pozitiuni sociale. Manoiu a ajuns pana la bani. Cei mai putin destepti se opresc numai la masa. Ce copilarie! Dar dupa femeie, casa si masa absolut nimic nu se mai poate masura cu ceea ce deja au comis...

Cosmin privi in taisul cutitului si ingana:
- Da, da, ai dreptate... tot ce urmeaza dupa primul pacat nu se poate compara cu primul pacat....

- si pana acum nu ma gandii decat la barbatii cinstiti, batrani si nenorociti, care au gresit sa se insoare cu femei tinere. Daca e vorba insa de barbatii care se ridica si se imbogatesc prin turpitudini... o! in acest caz problema morala se schimba, in acest caz pacatul comis contra lor este o dreptate, fiind pedeapsa pacatelor comise de ei; in acest caz crima chiar e mai de valoare decat virtutea, caci izbeste acolo unde virtutea si legile nu pot sa izbeasca. Banii unui camatar, Cosmine, i-as hrapi cu amandoua mainile. El a furat, eu fur. El scapa prin imperfectiunea legilor si eu prin slabiciunea femeii. Pentru ce as imita virtutea lasa, care-si descopera capul inaintea lui si-i intinde mana? s-apoi, el a furat numai pentru el, eu, risipind, fur pentru multa lume: pentru birjar, pentru Capsa , pentru teatru, pentru croitor, pentru femei, pentru amici si chiar pentru saraci cand nu mi-e lene sa bag mana in buzunar; si daca fur pentru cineva mai putin, este, desigur, pentru mine. Manoiu are dreptate... Cafenea bucuresteana, pe Calea Victoriei, loc de intalnire al scriitorilor si artistilor.

- Manoiu are parale... raspunse Cosmin, si ceru a doua sticla de vin.

- si parale, si dreptate. Xantup este un spoliator batran si nerusinat. A fost toptangiu, a dat faliment. A deschis o pravalie de albituri, a dat faliment. A facut multe si n-a scapat decat gratie unui prelat prapadit dupa gratiile nevestii-si. A luat cu arenda un mare domeniu al statului si n-a platit arenda nici pana astazi. in sfarsit, a stat un an la puscarie pentru al treilea faliment. Acum are doua milioane, avere trecuta pe numele nevestei. si creditorii se uita lung la el, ba unii il saluta. si cand legea este neputincioasa fata de Xantup, si cand cinstea intinde mana lui Xantup, si cand virtutea saluta pe Xantup, este cineva mai puternic decat legea, decat cinstea si decat virtutea: Manoiu. Madame Xantup traieste cu Manoiu, si Manoiu cu milioanele lui Xantup.

- Da... dar e dezgustator, e dezgustator, zise Cosmin trosnindu-si degetele.

Dinicu canta Miserere si naiul lui izbutise sa smulga aplauzele multimii. De la o masa se auzi glasul ragusit al unui faimos betiv, urmasul degenerat al unei mari familii:

- Ah! aaah! la-sa-ma... la-sa-ma, Dinicule... sa ma vezi mort, Dinicule... inca o data Trovatorul!

Un tanar cu chef, bufnind de ras, striga:
- Bravo, Printule, esti nemuritor! Cativa ofiteri aplaudara, razand cu hohote. Dinicu incepu iarasi Miserere.
- Iata cine, in felul lui, este un artist neintrecut, zise Candian, aratand amicului sau pe Printul de care radea lumea. Asa de mult bea, ca nu mai mananca. Cateva masline si doi-trei tari, trasi prin spuza, si incolo, toata ziua, tuica, vin si pelin. De unde Arie patetica din actul al IV-lea al operei italiene Il Trovatore de Giuseppe Verdi (1813-1901). Il Trovatore, opera italiana; libretul de M. Salvatore Cammarano si muzica de Giuseppe Verdi.

bea? De unde bani? N-are chioara lascaie si bea necontenit. Te rog, priveste-l. Abia se tine pe picioare. Nu vezi cum cauta alta masa cu alti cunoscuti? Ce artist, mon cher, ce artist! Cu cat mestesug se supara pentru ca ceilalti sa rada si el sa aiba dreptul ca sa le zica: "Haiti... ai ras?... o sticla de pelin... si nici doua, ca te plesnesc!" intr-o zi Manoiu i-a pus sare in paharul cu pelin. Printul a baut, a trantit paharul jos, a ridicat sprancenele, parc-ar fi fost un bas in rolul lui Mefistofele, si-a ranjit cei doi dinti negri din gingia de sus si a strigat ragusit si satanic: "Manoiule, mi-ai stricat smahul, pacatosule! Baiete, sa treci la domnul patru oca de pelin... ai auzit?... mars! mars! ca te plesnesc!" Noi am ras, baiatul care ne servea a ras, dar Printul si-a asigurat pelinul pentru o noapte. Ce artist, mon cher, ce mare artist!

Cosmin inchise ochii, si in acea clipa ii scapara iarasi tabloul de la inceput: un cap nauc, afundat intr-o perna soioasa... si mangaierile furisate ale aceleiasi femei... si cei doi ochi albastri, melancolici, mustratori...

Vantul incepu sa bata. Frunze late se desprind din ramurile platanilor si leganandu-se in aer cad tremurand si usurel.

- imi pare rau ca n-a mancat si Manoiu cu noi. Sunt doua luni de cand nu l-am vazut. Poate sa plec peste trei zile...

- Unde?
- La Campulung.
- Singur?
- Da.
- si madame... Sasa Malerian... ramane... in Bucuresti? Cosmin se rasti la baiatul care-i servea:
- Dumitre, socoteala!
- Nu mergi cu mine la "Noua generatie"?
- Nu, n-am fost niciodata si nu cunosc pe nimeni.
- si daca nu-i cunosti? Mai intai ca toti sunt cu ochii la bancher... dar tu esti inca fata mare... in curand te vei convinge ca anii de modestie sunt ani pierduti...

- Zece si saptezeci si cinci, domnule Cosmin, zise chelnerul, citind repede pe un carton rosu: "Zece bani tuica, douazeci painea, unul si cincizeci infundata, cincizeci supa, saptezeci fleica, trei si cincizeci ruginita"...

- Bine, bine, ii zise Cosmin, aruncand pe masa un bilet de douazeci de lei.

Chitaristul, cu capul intins pe spate, canta "doi ochi am iubit intr-a-mea viata", iar Printul repeta, scuturand din cap, "unul chior si altul cu albeata" .

in strada cei doi prieteni se despartira.
- Cand ne mai vedem? intreba Candian.
- Nu stiu, raspunse Cosmin. sansa buna daca te duci la "Noua generatie".

- Nu cred, caci asta-seara avem o bacara spartiana. Jocul de carti cu femei il numeau cei din cercul lui Candian si Manoiu "academie libera, palestre sau bacara spartiana ".
2

"Acelasi, acelasi cinic", sopti Cosmin, apucand pe Strada Academiei.

Cerul era senin; stelele sclipeau ca niste ochi de aur; un vant usor, in zapuseala acestei nopti de iulie. Zidurile dogoreau. Cosmin mergea fara sa stie incotro. in capul lui, o adevarata rascoala. Venise la birt ca sa uite o multime de impresii, si acum pleca mai tulburat de cum venise. Viata sa i se desfasura cu o limpezime neindurata. Scenele ii pareau atat de vii, ca le traia din nou in clipe repezi, intocmai cum le traise altadata in zile si nopti lungi.

Cand a venit din orasul B... si s-a inscris la Facultatea de drept, era sarac, rau imbracat si hotarat sa invete carte. Ce vis frumos, primul lui vis: sa rabzi, sa lupti, sa invingi, si inaintea invingatorului lumea sa-si descopere capul. Acum s-a dus saracia lucie, dar cu ea s-au dus si iluziile.

Cand a intrat in sala Facultatii de drept, era cel mai rau imbracat. Ce-i pasa? Va fi cel dintai la examene. La inceput acest "ce-mi pasa!" fu pentru provincial o suprema mangaiere. Dupa cateva saptamani insa incepu sa-si piarda farmecul. intr-o zi, intrand in odaita lui saraca, deschise un volum de drept roman. Dupa cateva minute de citire ochii ii alunecara pe randurile negre ca pe ceva luciu. Colegii sai, cu camasi curate, cu haine croite pe trupul lor, cu ghete lustruite, cu ceasornice si lanturi de aur, cu manusi, cu portofolii la subsuoara. El, cu o redingota veche, neagra odinioara, cu pantaloni rosi, cu ghetele scalciate, cu camasa mototolita si de o culoare nehotarata. De asta data, "ce-mi pasa!" il intrista. Randurile dreptului roman incepura a juca. Pleoapele i se inchisera putin, iar imprejurul literelor tremura fantastic o bura de scantei albastre. De ce cand ceilalti discuta o chestie de drept, cum de obicei se intampla in anul intai, nu se gaseste unul ca sa-l intrebe si pe el ce crede despre cutare controversa? De ce cand ies de la cursuri ei pleaca discutand, iar pe el il lasa singur, indarat, cu caietul de note in mana, un sul saracacios de hartie vanata? si de ce cu totii se aduna in jurul unui fleac, strans incheiat intr-o redingota de postav fin? Chiar profesorii - unul care se incurca la citatiile latinesti, gresind necontenit timpurile, si altul care citeste pe niste foi ingalbenite de douazeci de ani -chiar si ei nu se uita la el, ca si cum nu ar fi in clasa. Ah! nu e de loc o copilarie. in liceu, acelasi lucru. Cu cat erai mai rau imbracat, cu atat observatiile erau mai aspre si mai nedrepte. sapte ani a luat premiul al doilea pentru ca un coleg al sau era bogat si fiul vicepresedintelui Camerei. Fireste, "premiul intai" venea la scoala imbracat ca o papusa, cu parul lins si cu cararea aleasa drept din crestetul capului. "Ce-mi pasa!" a zis sapte ani. in facultate, in cateva saptamani, se dezgusta ca de o jucarie potrivita numai cu o varsta oarecare, in liceu "ce-mi pasa!" era puternic ca iluziile unui copil. s-apoi, cine insira pe tabla mai repede ca el formulele algebrice? Cine desena mai corect masinile din fizica? Cine raspundea la toate mai bine ca Iorgu Cosmin? Acum lucrurile s-au schimbat. La facultate, prostii dau din cap; prostia este bine imbracata si are neamuri cunoscute; iar tu stai smirna, cu zdrentele pe tine, sau iei serios note, pe cand prostia continua a da din cap, prefacandu-se ca scrie. in facultate esti deja in lume: judecat dupa aparenta. Nimeni nu are vreme ca sa te examineze si sa te cunoasca. Of! ce n-ar fi dat Cosmin ca sa-i fi pus o data la concurs, o singura data! Dar concursul este arma copiilor. in lume aparentele hotarasc, si obisnuitul "ce-mi pasa!" devine ridicol.

Cu cincizeci de lei pe luna pentru casa, masa, imbracaminte si carti este cu neputinta.

Dupa doua luni de la sosirea lui in Bucuresti, se hotari sa ocupe un loc de copist. La tribunale, la ministere, pretutindeni in sfarsit, cei mari si-au aruncat de sus o privire rea asupra lui. Rau imbracat, fara sprijin, nici barem o carte de vizita cu cateva cuvinte...

Doua luni si-a plimbat in zadar, pe la diferite autoritati, redingota inverzita de soare, ghetele scalciate, pantalonii cu cogemite genunchi, fruntea umilita si obrajii aprinsi de rusine. S-a hotarat sa dea lectii la vreun pension, fie si de domnisoare. Una dintre directoare, care de un an de zile anunta continuu ca-i trebuie "un profesor, bacalaureat, care sa predea matematicile si istoria la patru clase gimnaziale, si gramatica, caligrafia si desenul, la doua clase primare", cand l-a vazut s-a uitat lung la el si i-a zis: "Domnul meu, imi pare foarte rau, domnul meu, ca te-ai deranjat, dar mi s-a recomandat un alt tanar, domnul meu". O luna de zile a mai citit acel anuntiu in ziare. Fireste, domnul meu fusese rau imbracat. Avusese dreptate tatal sau, un batran grefier din orasul B...: "Fatul meu, iti dau tot ce pot sa-ti dau, dar n-are sa-ti ajunga. in Bucuresti viata este scumpa, si tu esti mare. Daca ai vrea, te-as trimite la profesorul Paul Malerian. il cunosc de mult. si el si nevasta lui sunt oameni buni si stau bine. Cred ca cu placere te vor gazdui. Voi plati ceva, iar restul sa-ti fie de haine, carti... esti de douazeci de ani... nu mai esti copil." Cu cata mandrie raspunsese atunci: "Ce-mi pasa! voi trai cum voi putea!" Dupa o jumatate de an de rabdare si de lupta, Iorgu Cosmin se hotari sa ceara de la tat-sau scrisoarea umilitoare cu care sa cerseasca adapostul unor necunoscuti, al doamnei si al domnului Malerian. Dar cum or fi asti oameni? Buni? Atat nu e destul. Or fi avand copii? Tatal sau nu-i spunea nimic in scrisoarea care se termina cu aceste cuvinte: "Te vor primi cu bucurie. Esti mare, fii cuminte. Eu sunt batran, ca maine o sa inchid ochii."

Strazile i se clatinau sub picioare. Facea un drum la sfarsitul caruia imaginatia ii deschidea o prapastie. Inima i se batea cum numai la examene o simtise. Mandria inocentului de douazeci de ani era invinsa. Nu facuse nimic in viata lui, afara de premiul al doilea din liceu, si totusi, i se parea ca se aseamana cu un erou care intinde mana si cere de pomana.

Oh! prima scena... ce lumina!... ce intuneric!... A intrat in curte. Un caine latos il latra. Cainii nu pot suferi pe cersetori. I s-a batut inima, apoi n-a mai simtit-o. A pus mana pe telul clopotelului. A sunat. in adevar, a sunat. S-a sfarsit. Ce rau era imbracat! O servitoare i-a deschis si l-a intrebat pe cine cauta. Ce-a raspuns nu si-aduce aminte. I-a dat scrisoarea. Servitoarea l-a poftit in intrarea de jos. "Domnu Paul nu este acasa. Cuconita e sus." Sus s-aud doua glasuri fragede: "De la cine e, mamŕ?", "Cine-ti scrie, mamŕ?" Aude, sau i se pare? "Batranul Cosmin, un om de treaba, care a gazduit pe Malerian cand a fost greu bolnav." "Cand a fost tata asa de bolnav, mamŕ? Ce boala, mama?" "inainte de-a se insura... Acum batranul Cosmin se roaga ca sa primim in casa pe fiul sau, neputand altfel sa urmeze la facultate. E foarte sarac." Iorgu Cosmin vroi sa fuga, dar nu i se dezlipira picioarele. "Saracul, sa-l primim, ai? ce zici, mamŕ?" "Bietul Cosmin, ne vorbeste de plata, ii e rusine... vrea... sa ne plateasca ceva... Baiatul trebuie sa fie afara... Sa-i dam odaita din fund... Tata-sau a facut un mare bine lui Malerian."

Nu, saracul nu e afara, e in sala. A auzit tot. Oh! cei de sus sa ispraveasca odata... o femeie... doua domnisoare... vorbesc... le e mila de dansul... "saracul"... "odaita din fund"... "Mamŕ, o sa manance cu noi?" Un glas rau. Desigur, nu este al aceleia care zisese repede "sa-l primim, mamŕ". "Mamŕ, la masa sa nu-l pui langa mine." Ce rusine! Abia-si stapaneste lacrimile. Un lung oftat umplu sala. L-or fi auzit? Conversatia s-a oprit imediat. O femeie cobori scarile, inalta, mladioasa, cu ochii negri, scanteietori, ca de pisica. O mana ii aluneca pe plimbul scarii, iar cu cealalta isi ridica putintel rochia, ca sa nu se impiedice. Ce picior elegant! Pielea ghetelor, ca elitrele de carabus. Doamna Sasa Malerian. Cosmin pleaca ochii in jos; isi vede ghetele; cea din dreapta e rupta. Mai bine si-ar fi cumparat o pereche de ghete decat pe Demangeat . Cu tot dreptul roman nu poti sa carpesti o gheata. Ce curios! ii vine sa rada de ghetele lui. Cand doamna Malerian se apropie, el nu mai simti nimic.

Frumoasa doamna ii vorbeste bland. Totusi, privirea ei parca-l taie. Nu-i raspunde decat: "Da, nu, da". Frumoasa doamna i-a dat bratul. Se urcara pe scara. Se impiedica de cea din urma treapta. Ce bogata sala! Plante cu foi mari, ghivece cu zambile, doua portrete, marime naturala, ea si, desigur, el, dl Paul Malerian. Ce urat si batran, pe langa ea!

- Valeri, Gelina! striga doamna Malerian. Un glas rece si ascutit. Sa fi strigat altcineva in acest gat rumen si rotund? Usa din dreapta se deschise binisor. Sunt ele. si in fundul urechilor le aude cuvintele. Care a fi zis: "Saracul, sa-l primim, ai, ce zici, mamŕ?" si care: "Mamŕ, la masa sa nu-l pui langa mine!"

- Fetele mele, dle Cosmin, Valeri si Gelina, asa-i zicem noi, din Angelina.

Valeri, aidoma ca ma-sa. Aceiasi ochi, acelasi nas subtire cu nari miscatoare, aceeasi frunte, acelasi par negru, aceeasi talie, acelasi glas limpede si taios. Desigur ca la masa nu va sta langa dansa. Gelina e blonda, cu parul ca un fum, palida, subtirica, foarte subtirica, si usoara ca si rochia ei de fular alb cu bobite Joseph-Charles Demangeat - jurisconsult francez, profesor de drept roman la Facultatea de drept din Paris incepand din 1862.

negre. Ce ochi! Albastri, lenesi si melancolici. Desigur, Gelina zisese: "Saracul, sa-l primim"... si cuvantul "saracul" se scuturase de mila nesuferita cu care se incarca pe buzele tuturora. si el putea sa-i zica: "Saraca, ce putin sange! Saracii ochi, ce melancolic privesc!"

si de-aci incolo?

Cosmin se sterse de naduseala. Ajunsese la Episcopie. Cinismul lui Candian ii rascolise viata, ii aprinsese imaginatia, ii desteptase constiinta. Se opri. Privi la trasuri, la felinare, la oamenii care se plimbau ca sa rasufle de caldura de peste zi. Se incerca sa vada, sa vada mult si bine, ca sa-si opreasca gandurile. Imposibil.

Daca s-ar intoarce la birt? O idee. Ar putea bea, singur la o masa, desi nu are obiceiul sa bea.

Da, a scapat de vesmintele saracacioase. Paul Malerian nu-i ia nici un ban. si de ce l-a ingrijit ca pe-un copil al sau? A aflat mai tarziu... "Esti mare... sa fii cuminte"... parca asa se sfarseau toate scrisorile tata-sau. Era in adevar mare, dar cuminte... ce va sa zica a fi cuminte?... Cat de cuminte isi inchipuia ca mangaie obrajii palizi ai Gelinei cand sufla in lumanare! Ce cuminte se adancea in ochii ei albastri si misteriosi! N-ati auzit niciodata de glasuri care mangaie cu orice cuvant? s-apoi, frumusetea este in noi, iar nu afara din noi. Dintr-o privire, dintr-o ridicare sfiicioasa a rochiei, dintr-o vorba, dintr-un suras, noi dregem nasul, coloram ochii si parul, dam o voluptate fermecatoare formelor... ne batem joc de ochii nostri si de perfectiunea statuilor... Urata?... Frumoasa?... Despre toate acestea raspund iluziile fiecaruia. Ochii nu sunt de vina. si nimeni nu e de vina. Chiar acum, cand se simte robit de altcineva, ce poate sa zica despre acele licariri albastre? Ca sunt reci? Or fi, dar au adancimea si misterul unor prapastii.

Ah! Doamne, de ce nu i-a spus nimic... nici un semn... absolut nimic...

in locul ei altcineva a vorbit. Esti de carne si de nervi, simti si te nasti cu patimi, s-apoi, de douazeci de ani... si inocent!... Nimeni nu-si da seama de puterea fatala a inocentei... Este destul sa-ti sopteasca: "Ce-o fi aceea... tu nu stii, si altii sunt fericiti"... ingerul rau este curiozitatea inocentei. Sasa Malerian a suflat... a stins cele doua lumini albastre... a vorbit asa, ca inocenta lui i-a soptit: "Ce fericire!" Cine ar fi rezistat la fericire?... Ochii ei sunt verzi, cu scantei rosietice, ca de pisica lacoma...

La inceput a fost ca la toate inceputurile... Un brat care se incolaceste de bratul tau, infiorandu-te... Un suras neinteles si plin de intelesuri vagi si caldicele... O rasuflare apropiata de obraji... O mica greseala... sa se rezeme cu pieptul de masa tocmai unde sunt mainile tale... si sa simti pe maini un piept rotund si apasat... tot din greseala... "Ah! pardon!" s-apoi un suras viclean, care-ti spune clar: "Ce naiv! nu vezi ca nu m-am inselat?"... Apoi un vals in trei pasi... o incercare... Iarasi o greseala... a uitat usa deschisa cand isi punea corsetul, si pieptul i se misca puternic... tot din greseala... in sfarsit (inocenta fiind prea sperioasa), o vorba... una singura... Cele doua lumini albastre si melancolice... fiind numai de saisprezece ani, n-au avut curaj sa o spuie... si lacrimi... si sarutari... frica de-a nu fi auzite le dau farmecul pe care niciodata nu-l vor avea in libertate deplina...

Cine nu s-ar fi convins? El n-a putut rezista. O pasiune violenta nu poate trai in bratele unui batran urat, garbov si nauc... Cum sa n-o creada?... S-a uitat la ea si s-a uitat la el!... s-apoi, cand Sasa i-a spus durerile vietii, cu lacrimi care ii mareau ochii, i-a fost cu neputinta sa nu o creada, sa nu o inteleaga, sa nu o ierte si sa nu o iubeasca.

Paul Malerian a agonisit pana la patruzeci si cinci de ani, ban pe ban. Profesor, carti didactice, lectii private, viata calica. A ajuns cu bani si cu mosie, apoi a cautat o fata tanara, frumoasa si saraca. Ce greseala neiertata pentru un negustor! Pe cand strangea un capital, risipea pe celalalt, si tocmai pe acela care trebuia unei fete tinere si frumoase. Batranul fusese maniac si poate ca e nebun. Cinci ani inainte ca sa se insoare, l-a apucat o furie, si-a luat averea pusa in bonuri, s-a suit in tren si, sosind in orasul B..., a intrat intr-o casa din apropierea tribunalului, fara sa stie a cui este. S-a culcat si a adormit cu banii rispiti prin odaie. Grefierul Cosmin, intorcandu-se acasa, l-a gasit dormind astfel. Un necunoscut si atatea bonuri! Dupa trei zile, i-a trecut, si-a venit in fire si, socotindu-si avutul, nu-i lipsea nici un ban. De unde stia Sasa acestea? Furii i-au venit de mai multe ori. intr-o zi, ea citise o scrisoare adresata lui Cosmin, grefier la tribunalul din B..., uitata de Malerian pe birou, in biblioteca... acolo unde el a cerut acum sa-i puie patul... unde geme cu capul afundat intr-o perna murdara...

Cum dar sa nu te invinga acest corp care se mladie si te apasa, acesti ochi mariti de suferinta si de pasiune? Cum sa nu cedezi unor sarutari care se sapa in obrajii tai?... Ce de viclenii, cate minciuni, cate curse intinse batranului!... Cum s-a schimbat odaita din fund!... La miezul noptii, uneori si mai devreme, s-aud niste pasi usori si un fasait de fuste ca o adiere de vant. Este ea. Ea cu mana ei incuie usa.

Mult timp n-a priceput nimeni. Nici el? Dar de ce adeseori, dupa miezul noptii, se plimba cu pasi mari prin odaie?... Spunea pe dinafara versuri din Horatiu... Nici cele doua lumini albastre, care ii tulbura fericirea, n-au banuit nimic? Dar de ce se uita asa la dansul, pironindu-si ochii drept in ochii lui, pana cand il invinge? Nu se poate, ea stie, cel putin el simte aceasta, este convins fara nici un fel de proba. Ce fericire dezgustatoare!

Numai atat? Ceva mai grav. De o luna, Paul Malerian a cazut la pat. Se vaieta ca-l doare. Ce l-o fi durand? Nu spune. A gonit pe doctor si a poruncit sa-i coboare patul in biblioteca a carei usa da in intrarea de jos. Nu vrea sa-i primeneasca patul. Mainile uscate ii cad ca niste oase pe capul lui mare, afundat intr-o perna galbena si soita de naduseala. Pana acum trei zile inghitea cateva linguri de supa, la dejun si seara, pe care i le da Sasa cu mana ei. si dupa ce o mangaia, incepea sa planga, repetand aceeasi fraza pe care o spunea de doua luni de zile: "Saso, iubita mea, omul nu moare decat dupa ce-l uita ceilalti". Valeri plange sus si ii e frica sa-l vada. Numai Gelina ii vorbeste de mai multe ori pe zi si, cand se urca sus, se uita la mine si mai lung si mai neclintit.

Cea din urma faza. Aseara a strigat Sasei: "Fugi... du-te... odaita din fund... sa nu te vada fetele!"

in sfarsit astazi, pe la sapte ore, pe cand cobora scara in varful degetelor, o clipa i-a zvacnit inima. Batranul vorbea tare. L-a auzit bine, si cele din urma cuvinte ii suna si acum in fundul urechilor: "Mi-zera-bil grefier, mi-a lasat banii si mi-a rapit onoarea!" Un hohot de ras si-apoi nimic. El a fugit, da, a fugit, si bataile inimii nu i s-au potolit decat dupa ce a venit Candian.

E fericita sau nefericita asemenea viata? Iata intrebarea care-si puse Cosmin reintorcandu-se la "Costandin", hotarat sa bea, sa bea mult, sa fumeze si sa uite tot.

E unsprezece ore, noaptea. Cosmin se aseaza la o masa din fundul gradinii si cere o sticla de vin negru. N-au mai ramas decat prea putini oameni, si toti beau, rad, discuta, striga. Printul n-a plecat. E la o masa intre doi ofiteri. O tigara stinsa i-atarna pe buza de jos. Din cand in cand striga la sublocotenentul care-l trage de barba: "Lasa-ma... uf! fugi! piei dinaintea ochilor mei, piei, scarnavie!" Dinicu incepu Ciocarlia. in gradina e un miros greu de vin, de tutun si de bucate. Mesele sunt ude si patate cu cafea. Cei care au mai ramas cer "baterii", tigari, "taifasuri" si "tararale" cu coniacul lor. Nu e unul care sa nu soarba din cafea sau sa nu aduca la gura un pahar de vin cu borviz. Cosmin ceru a doua sticla de vin. Baiatul care-l serveste destupa sticla privindu-l mirat. Nu l-a vazut niciodata band asa de mult si in nestire. Aprinse o tigare; o fuma repede; aprinse alta, si alta, apoi ceru un pachet, cu carton, mare, de un franc".

A treia sticla. Cosmin bea repede, nervos; ochii i s-au inrosit si-i lacrimeaza. in fundul urechilor aude un vuiet departat. Niciodata n-a simtit asa greutate la tample. Ei, dar ce sa fie! Fireste ca nimic... Ce ciudat! Sa se sperie el, tanar si viguros, de un batran bolnav si nebun!... si cum se sting culoarea si puterea ochilor albastri... O copilarie... Farmecul lor nu e decat un capritiu al imaginatiei... Ce e iubirea?... Capriciu?... Boala?... Ce vin rau si prefacut... Desigur ca e prefacut... Ce-a baut pentru ca sa-i vie ameteala? Nimica toata. O! el poate mai mult... este tanar... Sa mai vie a patra sticla. Cat de ridicole i se par toate cate ii trecusera prin cap. Adevarate nebunii... Este o arta a vietii, o mare arta, pe care acum a priceput-o... Iata, colo, Printul, cu cata arta lasa pe ceilalti sa rada de el pentru ca sa le bea vinul... Ce artist, in felul lui!... Adica cum au facut atatia calici milioanele?... Nu sunt oameni politici a caror inalta pozitie baneasca si sociala o datoresc femeilor?... Legile sunt neputincioase in fata acestor uzurpatori... Virtutea saluta viciul... si un baiat care ar gramadi biblioteci intregi in capul lui naiv ce-ar putea ajunge decat "untrei-sute-de-lei-pe-luna"?... Ce dracu, parca aude glasul si rasul lui Candian!... As, vinul e prefacut... inca un pahar, va fi cel din urma, iar nu ca celalt... Candian e un cinic... Cum e cu putinta sa se sperie de un batran?... s-apoi ce-a facut?... L-a inselat?... Nu... E si natural, si drept... Nu se insoara cineva la cincizeci de ani cu o fata frumoasa, sanatoasa si de saptesprezece ani... Ai?... Parca de saptesprezece i-a spus Sasa... Asa e... Oare nu e revoltatoare aceasta imperechere a saptesprece ani cu cincizeci? Cincizeci parca i-a spus Sasa... Pe cine a inselat?... si mai intai cine a inselat? Batranul. El a inselat natura, care pururea se razbuna... El a torturat atatia ani - si ce ani lungi! - pe o femeie tanara, frumoasa si voinica... in acest caz viciul este mai nobil ca virtutea... Virtutea ar fi monstruoasa... Pacatul, daca pacat este, a scapat o victima din bratele unui schelet... O venera langa un cadavru!... Ce caraghios... E de ras... (Cosmin rase si isi aprinse tigara.) Ba nu, zau, este de ras... si ce trebuie sa fi fost in seara de nunta!... Zau ca e de ras... nu e trist deloc... Marea arta e de-a arunca la o parte scheletul si de-a razbuna natura insultata... Nu cumva acest gand l-a spus in gura mare?

- Ce poftiti, domnule Cosmin? il intreba un baiat somnoros, cu servetul aruncat pe umarul stang.

- Socoteala! A platit. Nu stie bine cat. in urma sa auzi glasul ragusit al Printului.
- Uf! ce pacatos! umbla drept! mars! drept, puica, sa ma vezi mort!

- Cui o fi zis! mie? nu cred, bombani Cosmin... Ce artist... Ce mare artist in felul lui...

E hotarat sa mearga drept si repede. Nici vorba ca nu va fi asa de las incat sa-i fie frica de un batran. Sa indrazneasca! Scrasni din dinti, ridica pumnii si ii repezi in jos, ca si cum ar fi trantit pe cineva. Sangele ii navali la cap.

Pe la douasprezece ore ajunse in dreptul portilor. Puse binisor mana pe clanta portitei. Se opri un moment, apoi o deschise cu zgomot.

- Ce lasitate... sa-mi fie frica de un batran! Din cotitura strazii se auzi un fluierat ascutit. Sergentul de noapte. A trantit prea tare portita? intaiasi data a baut atat de mult. A fugit de-acasa? A zis ceva batranul? Da, si avea dreptate, ca proprietar insa, iar nu ca om... Trebuia sa afle, era fatal... Vinul a fost prefacut... O, marea arta iti da casa, masa, placeri, bani si pozitiune sociala... cine se opreste la mijlocul drumului este un prost care rapeste tot si nu se alege cu nimic... Cand a plecat de la "Costandin" lui trebuie sa-i fi zis: "Drept, pacatosule" !... Ce artist... ce nerusinat!...

Sergentul fluiera a doua oara. Cosmin tresari, aducandu-si aminte ca s-a oprit in poarta.

Vasazica, ii e frica?... Marea arta cere curaj, si el este poltron... El, si poltron!

Cosmin se opinti, ca si cum ar fi fost inhamat la o caruta incarcata, facu doi pasi si se clatina. Pamantul i se invarti sub talpi... Vinul a fost prefacut... dar lampa din biblioteca de ce-o fi arzand asa de tarziu?... La batran e lumina... Poate ca-l asteapta pe el... (Un fior rece ii trecu de-a lungul spinarii si incepu sa vada mai limpede.) Daca ar merge incet, incet, ca o pisica, ca sa nu-l simta nimeni, pana sub fereastra luminata?

Binisor, in varful picioarelor, stapanindu-si rasuflarea, se apropie de zid si inainta, oprindu-se la fiecare pas ca sa asculte. Da, nu-i e frica, ideea insa ca batranul l-ar astepta e mai presus de fortele lui. Usile care dau in balconul de la al doilea etaj pocnira. Cosmin tresari si se lipi de zid. Cineva iesise in balcon. si nu este o parere. il intreaba suierat: "Tu esti?" E glasul ei, e Sasa, ca un sul alburiu. Cosmin tresari si raspunse incet, abia indraznind sa se dezlipeasca de zid: "Da, eu, am venit tarziu". "Te-am asteptat, sopti Sasa. Ca sa nu vorbim mult, cauta in batista aceasta, du-te, vezi, citeste. Sa nu pierzi nimic." O batista cazu sub balcon, langa treptele de piatra, si Sasa disparu, inchizand usile incetinel.

Pe unde sa treaca? Pe langa ferestrele bibliotecii? E lumina. Doarme batranul? il asteapta pe dansul? inlauntru e lumina, afara e intuneric, desigur, n-o sa-l vada. si totusi, e mai bine sa se tarasca pe branci. in intuneric paru o broasca colosala. Lua batista si se intoarse. in dreptul ferestrei luminate se opri... N-ar putea privi macar o clipa, macar cu un ochi? E ceva... o greutate care-l trage la pamant si o sfoara nevazuta care il ridica in sus, in sus, pana la fereastra, macar o clipa, s-apoi, p-aci ti-e drumul!... Nu se mai gandi. Ca si cum si-ar fi luat vant ca sa sara o prapastie fara fund... privi numai o clipa. Coltul perdelei ridicat. Desigur, pe el il astepta. Batranul izbutise sa se scoale din pat. E in mijlocul odaii, c-o bluza peste camasa de ziua, cu picioarele goale, curmate de la genunchi, ca doi pari strambi. isi mesteca limba si priveste la un revolver de pe masuta de noapte, in loc de ochi, doua rotocoale vinete, doua gropi intunecoase. A deschis gura. si-auzi numele destul de bine. O! e infiorator!...
3

Cosmin se repezi pe poarta. Daca nu s-ar fi temut de sergentul care dormea in coltul strazii, ar fi rupt-o la fuga. Emotiile si, mai ales, acei ochi infioratori i-au zguduit constiinta. Betia insa ii stapaneste trupul. Mainile ii tremura; picioarele - slabe, si de pe la genunchi in jos parca ar fi incaputate. Pe Strada Doamnei ii e asa de greu... Se rezema cu fruntea de niste uluci... "Ai baut prea mult, domnule", ii zise un sergent iesind din intuneric. Cosmin tresari. O naduseala rece ii brobona fruntea. S-a usurat... E mai bine, un fel de bine ca dupa friguri. Dupa ce pipai buzunarul de sus al redingotei si se incredinta ca n-a pierdut batista Sasei, pleca repede, fara a raspunde sergentului, care-l intreba mereu: "ti-e mai bine, domnule?"

Pe bulevard, la lumina unei lampi, scoase batista, o desfacu. in ea, un plic. Rupse plicul. O scrisoare si doua sute de lei. Citi repede randurile strambe cu litere mari. Sasa ii scria ca sa nu vie acasa. Pe Malerian il apucase furiile, strigase, rupsese mai multe scaune, luase un revolver, se incuiase in biblioteca, strigand ca "odata cu el a venit si randul altuia!" L-a asteptat mult timp prin curte, nestiind ce sa faca cu "nebunul". Valeri are spasmuri de frica. Scrisoarea se termina spunandu-i ca sa se duca la un otel, sa inchirieze o odaie si sa-i trimita adresa a doua zi de dimineata. Dupa mii de imbratisari venea un postcriptum. "Te imprumut cu 200 de lei." Cosmin mototoli scrisoarea si vari banii in buzunar.

il "imprumuta". Al doilea "imprumut". El tine socoteala, stie tot ce i-a dat, si neaparat ca va plati aceste datorii. Tot... tot... afara de parale! Banii nu sunt ai ei, ci sunt munciti, para cu para, de acela care zace in biblioteca. N-a putut lupta contra pasiunii unei femei, unei nefericite, dar simte ca nu trebuie sa cada in randul lui Candian si al lui Manoiu. Nu cumva si ei vor fi inceput prin a se "imprumuta"?

A ajuns in Calea Victoriei. Poate ca daca Sasa nu intrebuinta cuvantul "imprumut", l-ar fi scapat de un scrupul de constiinta. Ea a voit sa nu-i atinga amorul propriu, si tocmai aceasta evidenta vointa il supara. Alt cuvant nu gasea? Uneori cuvintele sunt mai puternice decat faptele. Cate nu fac oamenii ocolind sa-si spuna ceea ce fac. Bunul trai l-a schimbat, l-a prefacut. Se simte slab, fara curajul de odinioara de-a se imbraca oricum si de-a trai cum o da Dumnezeu. Orice-ar face, nu crede ca a doua zi sa fie asa de energic ca sa-i trimita banii inapoi insotiti de cuvintele: "Am inteles cuvantul imprumutat si ma grabesc de-a-mi plati datoria." si chiar daca ar avea curajul ca sa se arunce in voia soartei, cu Sasa cum ramane? Iubirea ei, oricum ar fi, e nemarginita. Cine nu a vazut-o cum il ingrijeste cand se intampla sa-l doara vreo masea, nu-si inchipuieste cum il mangaie, cum tremura si cu cata delicatete ii pune pe obraz o pernita calda, cu sare, bineinteles dupa ce l-a sarutat, cu lacrimile in ochi, in locul unde-l doare. intr-un rand Gelina era bolnava de friguri tifoide si pe el il durea capul. Pentru Sasa nu era decat un bolnav in casa, si inca bolnav greu, il durea capul. "Ce e mai mare rau pe lume decat durerea de cap?" si Gelina tocmai acum se bolnavi! Nu face nimic; ii trece ei, ca n-are decat friguri... Durerea de cap insa... "nu e nimic mai rau pe lume ca durerea de cap!" E ceva monstruos in iubirea Sasei, dar el s-o judece? El e singura ei speranta si mangaiere, el e fericirea si idealul unei fiinte pentru care tineretea a fost un lung sir de amaraciuni.

La Biserica Cretulescu batu, lung si lugubru, doua ore dupa miezul noptii. Cativa maturatori tarsaiau lenes lungile lor tarnuri.

Unde sa se duca? La ce otel? Ar fi cutreierat toata noaptea daca tacerea si pustietatea strazilor nu l-ar fi obosit. Simte insa ca nici in pat, intr-un hotel, n-ar putea dormi.

in dreptul palatului un cupeu se opri. Cineva sari pe trotuar, intinzandu-i mana. Era Candian.

- Tu, si noaptea, la ora asta? O fata mare asa de tarziu?
- Am fost la un prieten, ingana Cosmin, dar tu?
- ti-am spus ca avem la mine "academie libera" cu dame foarte cumsecade si cu sampanie. La unu m-am pomenit cu cupeul ei. Ma chema, spunandu-mi ca e bolnava. stii, nu pot sa aduc la academie o cucoana mare, cu nume ilustru. Sunt oarecare forme, mon cher. M-am dus si n-avea nimic. M-a primit razand si cu ceai. De cate ori petrec o seara acasa, ma pomenesc cu cupeul. E de-o gelozie! ho! ho! Daca ar sti... dar pe fecior si pe vizitiu ii platim si eu, si ea. Abia scapai. si, daca vrei sa-mi faci o mare placere, nu te mai duce acasa, ai cu mine, sa vezi si tu "palestrele". Sunt vro cateva femei adorabile, si avem un diavol de nouasprezece ani neimpliniti, un diavol... A mostenit doua milioane... Sa vezi ce elegant taie bancile. E si o blondina, o nemtoaica adorabila, e cu el, si nu stie decat sa rada, sa bea sampanie si cateva cuvinte, obt la Manoi, apatas bancher, pun, pun la Lizi sau praafo, Lizi! Cand bate, caci joaca si ea contra amantului ei. E o frumusete... O petrecere... Te rog sa vii cu mine... Acasa nu, la otel e nehotarat, pe strada e prea trist si prigonit de atatea ganduri, mai ales de imaginea fioroasa a batranului. Ei, si daca s-ar duce? Poate ca incercandu-si norocul va indoi capitalul si va putea plati Sasei.

E ostenit, slab si cuprins de o adevarata boala in acea parte a sufletului care voieste si nu voieste.

- Merg, raspunse Cosmin.
- Te rog insa, mon cher, sa fii mai vesel.
- Fagaduiesc, si nici n-am de ce sa fiu trist. La cel din urma cuvant, ii trecu prin minte figura sinistra a lui Malerian. Cosmin se stranse in umarul prietenului sau.

- Ce, ti-e frig? -As, nu, nu vezi c-am nadusit? Dincolo de Episcopie cupeul apuca la dreapta si, dupa cateva minute, se opri pe Calea Dorobantilor, in fata unor case cu doua etaje. Candian sopti cateva cuvinte vizitiului, ii strecura o piesa de cinci lei, se intoarse catre Cosmin si-l intreba, aratand spre etajul de sus:

- ii auzi? in adevar, strigatele si aplauzele lor se auzeau din strada.
- Vesel, mon cher!.
- Fii sigur, raspunse Cosmin emotionat.
4

Candian imbranci usa salonului si zise cu o voce teatrala:
- Domnilor si doamnelor, va prezint pe Iorgu Cosmin, un tanar non plus ultra

Manoiu, un brun, cu parul cret, cu mustatile ascutite, se ridica in picioare la masa de bacara si striga:

- Ura! Sa traiasca Iorgu Cosmin! Dupa el cincisprezece guri repetara: "Sa traiasca Iorgu Cosmin". Recomandatia se facu repede; erau grabiti; ii astepta bancherul gata de-a porni, la dreapta, la stanga si la mijloc. Mai intai cu doamnele. Fireste, "sunt oarecare forme in viata". Madame Linica Theodorescu, madame Sevastita Pirigumenos, domnisoara Lizi Gottlib, cea cu "prafo, Lizi", domnisoara Laura D..., pe numele de artista, Loradonna, caci in curand "va vorbi lumea de o noua astra pe cerul muzicii cand se va hotari sa studieze canto", domnisoara Zozo, "un dracusor sarmant, o nebuna delicioasa", dupa expresiile lui Candian, si coana Anica Mitulescu, o femeie ca de vro 45 de ani, atat de groasa ca, pe scaun, pieptul i se uneste cu pantecele. Coana Anica ingrijeste de apartament si de Candian.

Pe trei din domni ii cunostea. Pe Alexandru Manoiu, pe un student de la Drept din seria de acum sapte ani si pe dnul N..., revizor scolar, doctor in litere si filozofie de la Gand Candian ii prezenta pe ceilalti. Domnul Pantazi, gros, lat si inalt, cu favoritele lungi si canite, rentier, Georges Panicu, "diavolul", clipeste nervos si vorbeste pripit, "singurul lui cusur; incolo, inteligent, spiritual si irrezistibil in fata oricarei femei", Mitica Fileanu, un tanar ciupit de varsat, cu parul rosu, cu ochii albastri si mici, ca doua margele in fundul capului, are un unchi milionar in Craiova, si n-are "nici atatica alta ruda" (Candian isi Mai departe nu se poate merge (lat.) - fara egal. Oras in Flandra orientala.

aratase varful degetului celui mic), Petre Leon, Misu Popovici si Ionel Ludoveanu, "trei tineri plini de talent".

Candian, vazand graba cu care se pregateau toti ca sa se aseze la masa verde, ii ruga sa bea mai intai cate un pahar de sampanie in sanatatea noului prieten, Iorgu Cosmin.

- Coana Anico, leagana-te, te rog, si prezinta-ne trei sticle extrasec.

Coana Anica se legana in mers, parca i s-ar fi scurtat, pe rand, cand piciorul drept, cand piciorul stang. Coana Anica insa incremenise cu ochii la biletele de banca din fata lui Panicu. Pierduse mult si de aceea auzea foarte cu greu. Candian vroi sa schimbe rugaciunea in "pasol , coana Anico", dar Georges Panicu il intrerupse, clipind repede. Vorbeste diavolul? Se facu tacere.

- Ca-Candian, sa trag taaa-lia-asta, s-apo-poi sa sam-samsampani-nizam. Ce-cer scu-cuze don'lui Co-Cosmin.

- Sa-i facem placerea, raspunse Candian (apoi mai incet la urechea lui Cosmin), e irrezistibil diavolul, taie bancile cu o eleganta neintrecuta si n-are decat nouasprezece ani neimpliniti. E irrezistibil!






Parazitii - Partea 1
Parazitii - Partea 2

Parazitii - Partea 3



Aceasta pagina a fost accesata de 3518 ori.
{literal} {/literal}