Din amintirile Trubadurului - capitolul 1

Din amintirile Trubadurului - capitolul 1

de Barbu Stefanescu Delavrancea


S-a dus greutatea intunericului care invaluia toata incaperea lumii. Parca vantul a desfundat s-a risipit negura din reteaua copacilor.

Soarele si-a deschis la rasarit aparatoarea sa naprasnica, rosie ca para focului, aurie, violeta, albastra si, pe la mijlocul cerului, ca o jumatate de roata verzurie.

Desfasurati pe cer, cu inchipuirea, o coada de paun, infipta cu radacina in pamant, si prelungiti-i penele cu lumini metalice pana la inaltimea amiezii, si totusi n-o sa simtiti acea frumusete fara de pereche a unui rasarit de soare. Nu va ramane decat sa va scuturati trupul de trandavia incropita a patului, sa crapati ochii vostri carpiti de somn si, desteptandu-va simturile greoaie cu apa proaspata si rece, sa priviti fara a va satura ceea ce omul nu poate nici descrie, nici zugravi cu fete mincinoase pe o panza moarta.

Arta imputineaza natura. Arta e nascocita pentru cei ce aud si vad pe sfert din cate natura le desfasura inaintea lor. Tot ce creeaza omul e o saracie vicleana a realitatii. Cateva insusiri mari ale unei pajisti, ale unui suflet, ale unui trup scos din marmura, cateva insusiri care domnesc pe deasupra celorlalte si pe care artistii le schilodesc marindu-le si le morfolesc potrivindu-le cu puterea simturilor oricarui nesimtitor. Iaca arta. Marile genii au simtit in toata viata lor o durere fara repaos in fata naturii. Ei, care patrund adanc tainele culorilor, ale sunetelor, ale formelor si ale simtirilor si raman departe de ceea ce vor sa se apropie, de cate ori n-au reinceput iarasi si iarasi acelasi subiect, aceeasi inima muncita, aceiasi ochi vii, feluriti in clipire, in lumina, in umbra si in expresie, acelasi trup perfect ale carui linii, moi si patimase, se impletesc cu atata noroc si cumpanire, ca marmura nu le poate fura decat pe sfert de sfert din adevarata lor caldura! De cate ori n-au rupt volume intregi, n-au spart panze enorme si n-au aruncat cu dalta in fata Venerei lor, alba, neteda si moarta!

Cine-ar putea sa puie pe panza toata gama verdelui care incepe cu nota sura a spicului cand bate in galben, apoi se schimba in curatul verde de smarald al cretului proaspat de stejar si sfarseste cu verdele sever si sanatos al nucului? Cine poate sa pateze, norocos ca natura, o priveliste, cu umbrele norilor, cu apele inchise pe care le arunca foaie pe foaie? Cine poate da toata adancimea unei perspective? Cine poate sa-si scalde un copaci macar in atata aer in care il creste, il inverzeste, il infloreste si-l incarca cu rod nevazutele puteri ale naturii? Cine poate sa puie sub pielita stravezie a unui trup tanar acel rumen al sangelui, care tremura, licareste, alearga si se schimba dupa cum vei ridica perdeaua de la geamurile camerei tale? Cine poate sapa in piatra un muschi incat sa vezi intr-insul o forta care se odihneste? Ferice de acela care se imbata de marimea si frumusetea acelor ce vesnic traiesc si se rasfata in aplauzele multimii, fara a simti departarea de la ceea ce a facut pana la ceea ce vroia si trebuia sa faca.

Ah! dar ce nenorocire blanda pentru mine, care, infiorat de soarta de-a nu fi inteles de lume, mai gasesc prieteni buni si drepti ca sa ma smulga din lumina ingusta, zgomotoasa si spalacita a oraselor! Acele case mari, greoaie, incarcate si schiloade, care impeticeaza albastrul cerului, acele ulite stramte, gloduroase si murdare, care iti impuie urechile cu uruiala si-ti ingretoseaza nasul cu duhoarea, acele carduri de oameni ce-ti ametesc capul si-ti scarbesc sufletul cu acelasi spirit trezit, cu aceeasi goliciune de minte, au pierit in afundisul postiilor. Capitala mi-apare ca un tablou prost, pe care-l pot intoarce, dupa plac, cu fata la perete.

Aici cerul e limpede, straveziu, cald: o jumatate de sfera, fara pic de nori, pe a carei raza poti sa-ti plimbi gandul o eternitate. Soarele, din crestetul cerului, isi revarsa pulberea stralucitoare; inunda vazduhul cu o lumina care isi roteste fasiile in jurul unei tipsii de foc, si se albeste, si se imbuneaza cand se imprastie pe netezisul campiilor.

Cat de bine e sa mergi in nestirea pasului! intr-o faneata ca aceasta, moale, inalta si cernuta pe deasupra cu flori de nenumarate fete, as colinda o viata intreaga, fara a mai odihni. Ce miros placut, care iti umple pieptul! Ai voi sa-l sorbi, si te imbata, te farmeca, te patrunde, te atrage, si deslusit nu stiu cu ce se aseamana aceste miresme care iti fericesc creierul pana in fundul lui. Un miros sanatos, un amestec de faguri de miere, de otet de trandafiri, de smirna, de chihlimbar, de azima calda; un vartej de aburi, aromatici si nevazuti, pluteste, se leagana, se amesteca si se imprastie pe deasupra acestui covor inflorit. Culeg buchete si le arunc. Din ce in ce, mai colo, mai colo, mai departe, florile imi par si mai frumoase.

Floarea-Pastelui straluceste ca o pajera de alama lustruita. Bursuceii fumurii si impufati, graminelele orbotate pe firisoare ca acele, lapusul, ochi rotund cu genele galbene, sangele-voinicului, rosu-foc, se amesteca cu sulfina nalta, frageda si mirositoare, cu pupezelele marunte si conabii, cu ochiul-sarpelui ca o palnie civita, cu maselarii nautii, cu jalesul aspru si stanjeniu, si cu dragaica stufoasa, fara foaie, parc-ar fi un pamatuf muiat in galbenus de ou.

Nesfarsita simfonie a vietatilor pe cine n-ar descanta a bine, cu glasurile ei, aci glumete, aci triste, cand repezi, cand prelungi, si piuitoare, si grave, si migalite, si otova? Acum, o clipa, au tacut cu toatele. Un maestru nevazut tine deasupra lor vergeaua neclintita. O pitpalaca si-a repezit glasul de doua ori. Un vuiet a mii de instrumente dezleaga somnul tacerii. Deasupra bazaitului intins - o cearta vesela, o ciripeala ascutita, dedesubtul lui - o bombaneala melancolica, si in acest "trio", plin si statornic, privighetorile, ca niste piculine, isi piruie, la timp, melodia lor intreita de fluieratul gros al filomelelor si de chiraitul uscat al greierilor de camp.

Ce felurimi de glasuri si de fraze, ce deosebiri de simtire si de expresie, ce veselie si ce jale, ce instrumente vii si bizare, si totusi, in acest haos simfonic, ce frumoasa si ce profunda legenda nu-si canta vesnica natura!

Aceasta simfonie, blanda si mareata, s-a speriat de un tipat dureros, ascutit, disperat: tipatul vietii care se stinge. Desigur, sarpele, lacom si nemilos, suge din vreo nefericita de broasca moale si motoloaga. Pasarile zboara incotro apuca. Doar surdele lacuste mai bazaie.

in adevar, visele mele si-aici sunt chinuite. Nicaieri nu pot sa-mi adorm dezgustul. Pretutindeni e aceeasi lupta vicleana, neindurata, sangeroasa, in care numai forta oarba a falcilor izbuteste.

in pletele acestui fan matasos, se muncesc aceleasi patimi, mici si crude ca si in omenire, aceleasi vicii, aceeasi dobitocie nesimtitoare, aceleasi virtuti infrante, aceeasi dragoste si ura, aceeasi necinste triumfatoare, aceeasi saracie artistica, aceeasi burghezie grasa, voinica si bogata. Mari si mici, cinstiti si necinstiti, rai si buni, pasionati si indiferenti, voinici si plapanzi, darnici si zgarciti, taratori si mandri, inselatori si sinceri, de tot felul, de toata mana, se gasesc in acest paradis amagitor.

Turturica si privighetoarea, patima calda si arta rece, curata, pompoasa si divina; furnicile strang, economisesc ca bacanii, bob cu bob, firimitura cu firimitura; greierii, lautari far' de talent, ingheata de frig si de saracie; brotaceii se sparg la cantec ca niste poeti zgomotosi si fara minte; lacustele, cobzari de carciuma; pitpalacul, hoinar cosmopolit; broasca se reazema pe picioarele-i strambe si-si rasfrange gusa si burta cleioasa si, privind dobitoceste, cu ochii pe jumatate inchisi, seamana cu un mosier gros, cu ceafa si cu pantecele revarsate; soarecii sunt niste hoti fricosi; boii-popii, popor tihnit, peste care toata lumea calca; sobolul, dobitoc linistit, nu vrea sa stie de ce se petrece dincolo de musuroiul lui; serpii se tarasc, farmeca cu privirea si sug cu o sete nepotolita sangele altora; fluturii, niste secaturi cochete care, fara a iubi pe nimenea, zboara cotis din floare in floare; gainusele si licuricii, craidoni de noapte, isi colinda felinarele si serenadele lor vechi si nevinovate.

si in aceste popoare - atat de fericite dupa aparenta - cate lupte, cate nedreptati, cata durere si cate pungasii, ziua, la lumina soarelui, sub ochii tuturora nu se intampla, fara ca vreo fiinta vesnica si sfanta sa puie capat raului care izbuteste! Se fura imbucatura din gura celui slab, se strica cuiburile, se mananca ouale si puii, se bat pana la sange, se robesc, si nelegiuirile si crimele se petrec fara frica de lege si de Dumnezeu. Un guster face douazeci de omoruri pe zi; o furnica fura si robeste pe bietii purici de iarba; o vulpe striveste la fiece pas trei-patru ganganii. si cate sotii nu sunt parasite intr-un chip rusinos! Cati nevinovati inselati! Cate zavistii! Cata ura! Cate talente ucise! si cati neghiobi in fruntea bucatelor!

Aceste partide, ori aceste noroade, se misca, se atata, se-nseala, se ucid si-si duc viata intr-o lupta egoista si intestata. si cand sarpele, aprins de focul soarelui, se repede fasaind si culcand la pamant paiele de fan, vietatile se imprastie ca puii de potarniche, si multe din ele isi dau sufletul de spaima. Trece cel mare, cel brutal, cel prost, dar cel mai tare... Cum n-o sa inspaimante pe-atatia lasi, slabanogi si fara de caracter?

Cata asemanare intre oameni si micile dobitoace! si cat de ipocrit nu-si ascunde natura, sub velinte de flori, nemerniciile si crimele ei!

Aceste ganduri ma obosesc. Culorile vii si fermecatoare, mirosurile fara de seaman de placute sunt niste nerusinate momeli cu care natura atrage si azvarle in lupta turmele de vietati patimase si proaste.

Sa caut linistea sub pluta batrana. La umbra acestei namile, asurzit de oracaitul broastelor din mlastina, sa-mi aud numai gandul, sa uit aceasta pofta nestapanita de bine si de armonie universala. Nebunii pe care cel satul le gaseste fara a le cauta, iar cel flamand le cauta fara a le gasi.

Asa e. E atat de bine si de aromitor pe iarba verde, la umbra deasa. Vantul care fasaie, basm vechi si lung, prin frunzisul tremurator al plutei, te pune pe ganduri si te dezmiarda, parca ar fi o batrana care te leagana si-ti canta, si-ti sterge broboanele de pe frunte, si te apara de zaduf si de singuratate.

Lungit cu fata la cer, cuprins de linistea senina de sus, gandurile incep sa-mi tresara in creier si se inmultesc, se insiruie ca un card inalt de cocori si se duc, pe alte taramuri, peste noua mari si noua tari.

De unde-or fi venind toate cate au venit? si unde or fi curgand ca sa se intoarca iarasi cu alte chipuri, dar cu aceeasi materie? Puterea nevazuta, care seamana dragoste si ura printre firimiturile ce se unesc si se prigonesc pentru a face si a desface viata, o fi stiind ea de ea, cine e si cat poate?

Ideile sunt copilaresti, zadarnice si urate. De cate ori nu rad de mine cei doi frati, bunii mei prieteni, si mai ales sora lor, cand ma prind cu asemenea ganduri! si-apoi de ce atata manie? Cate jucarii frumoase nu face natura; cate lupte nobile nu atata; ba uneori pregateste izbanda si triumf chiar si binelui. Pentru ce i-as cere mai mult? Urat si murdar e pamantul cand ploua; si natura e atat de mestera, incat cerne, framanta, dospeste si plamadeste si toarna ce era urat si murdar intr-un calap frumos si curat. Din noroi - floare.

Cand, vazand o adevarata femeie, frumoasa, blanda, calda in mangaieri si care sa nu creada ca un obraz frumos si un creier tampit fac mai mult decat o minte inalta s-o fata urata... cine a vazut o astfel de minune si n-a iertat tot oarbei naturi?

Ah! daca eu as fi intalnit in calea mea pustie pe aceea care sa nu rada cand eu oftez, care sa nu se strambe cand eu visez, care sa ma intrebe ce am cand lacrimile mi se rostogolesc pe obraji... cine stie, poate ca si eu as fi izbutit sa am o viata mai omeneasca, sa fiu un om mai cu dorinta si inteles de viata.

Daca ea, al carei par ar cadea in inele de fum pe umerii sai plapanzi si albi, ai carei ochi ar fi ca cicoarea de albastri si de mirati, a carei mana mica si moale mi-ar mangaia mana mea aspra, al carei glas mi-ar rasuna in fundul creierului ca o muzica cantata numai mie, daca ea, a carei fiinta n-o cunosc si al carei nume nu-l stiu, ar fi aci, langa mine, as uita poate toata durerea, as infrange toata revolta si ascutimea nervilor mei si as adormi fara alt vis decat chipul ei, fara alt dor decat, curand, curand, curand, sa ma destept ca iarasi s-o vad, si iarasi s-o mangai, si iarasi s-o imbratisez... Ar sta aci pe iarba... m-ar privi si, fara sa ma uit la dansa, as simti pe mine doua margele albastre si calde care mi-ar furnica tot trupul... si cand as pleca capul pe genunchiul ei cu miros de musetel, ce bine i-as vorbi si ce ciudat si dulce mi-ar raspunde...

Vantul suiera, si ea parca-mi vorbeste.
- Iubita mea, tu esti langa mine.
- Te legan, ca s-adormi.
- Iubita mea, a ta e mana pe care o sarut si nu ma satur?
- Te mangai, ca sa nu visezi de rau.
- Iubita mea, fanul si-a plecat florile cu mirosurile lor pe fata mea, ori vantul ti-a adiat inelele usurele ale parului tau?

- Ma plecai spre tine; credeam ca dormi; voiam sa te sarut.
- Iubita mea, tu, cand vorbesti, imi canti; cand ma atingi, tresar, si cand tresar, simt o caldura fericita care se revarsa in mine; tu, cand ma privesti, imi luminezi mintea si-mi aprinzi inima; tu, cand ma certi, ma mangai; tu, cand ma saruti, ma faci sa cred in vise. Iubita mea, vorbeste-mi, da-mi mana, priveste-ma, cearta-ma si saruta-ma totdeauna.

- Adormi, adormi, caci pana ce voi avea sange cald in buzele mele si lumini vii in ochii mei, ochii si buzele sunt ale tale.

Asa de puternica fu aceasta inchipuire si eu asa de lacom si de prost! Pentru ce dorii sa-i strang mana moale si sa-i sorb buzele ei atat de bune? De ce mi se stinse inchipuirea de o clipa?

si m-am trezit cu iarba-n maini si cu pamant pe buze. O clipa de fericire mincinoasa, stinsa intr-o clipa, e o nefericire cu mult mai mare si mai adanca ca toate durerile vaicarite in gura mare pe la raspantii.

Vai! cat pierde omul intr-o iluzie! Pentru ce atatea intrigi, atatea scrisori pierdute, atatea taine dezvelite, atata gimnastica de falci, cand adevarata tragedie sufletul cel mare o poarta in el, destept si dormind, si pe care cu cat o poarta mai linistit in pustiul lumii, cu atat se ucide mai incet, mai dureros si mai sigur.

M-am desteptat. Aud iarasi marele concert al naturii. Campul ei, cu panze urzite in verde si plouate cu flori albe, galbene, rosii si albastre, iarasi mi se desfasura in valuri miscatoare. Dar mi-e sila de aceasta natura, care nu se primeneste decat prin lupte si prin crime. Daca as adormi, m-as intrema.

Ziua, inchizand ochii, te afunzi intr-o noapte rosie, care joaca imprejurul tau si isi scanteiaza buchetele de artificii violete si albastre. Cateodata te inspaimanti vazandu-ti ochii afara din tine, ca doua cercuri vinete in doua inele galbene.

Daca invartesti ochii pe sub pleoape, catre radacina nasului, simti un fel de apasare sub frunte, o greutate intre sprancene si un curent ametitor in tot capul. Obrajii ti se linistesc a somn. Mainile amortesc; trupul cade in piroteala. Gandurile se imputineaza; se reduc la cateva notiuni; dau sa se limpezeasca iarasi, si mai rau se tulbura. Negura care a imbrobodit vederea se varsa in creier. Cel din urma gand e ca flacara unei festile fara untdelemn: zvacneste, se ridica, se ineaca si se stinge...

Unde-oi fi? Mi se pare ca dorm la umbra plutei. Mi-e frica sa ma destept. Mi-e frica sa crap ochii. Mi se pare ca cineva ma tine de mana. Inima mi se bate. Cine e langa mine? Mana aceasta care m-atinge e calda, moale si parfumata. Nu pot sa mai rabd aceasta noua gluma, pe care n-o vad, dar o simt cu mult mai bine decat pe cea dintai.

- Cine esti? Ma desteptai; sarisem in genunchi; si obrajii mi-ardeau de rusine. Sora amicilor mei era langa mine. Mi-era ciuda ca sa ma vada speriat, asa, in nestire, mie, caruia de nimic nu-mi este frica cu adevarat.

- imi pare rau ca n-am putut sa te destept mai binisor. Te-ai speriat? Mi-era mila de tine. Desigur ca visai ceva trist, caci plangeai in somn si buzele iti tremurau.

- Nu visam nimic.
- Nu se poate. De ce plangeai?
- Ma mir si eu.
- Nu se poate... Era o fata buna, dintr-o familie mare. Era bruna, cu parul lustruit si cret ca o piele de astrahan, cu ochii mici si patrunzatori, parca infigea in tine doua vergele aprinse cand te privea. Ne certam necontenit, si totusi, necontenit ramaneam buni si adevarati prieteni.

- Nu se poate, repeta ea, te-ai gandit la ceva inainte de-a adormi.

- La nimic, inganai eu, aruncandu-mi privirea obosita pe deasupra cladariei de flori.

- Nu se poate. Te-am cautat cu totii in toate partile. Te-ai facut nevazut din revarsatul zorilor. Nici apa, nici mancare pana acum, la patru ceasuri. si dormeai azvarlit pe iarba. Esti un "trubadur" nesuferit. Spune-mii: ce ai? Mi-ai fagaduit...

- Cand n-oi mai fi, ti-oi spune.
- Eu vreau acum.
- si eu nu vreau.
- Uf!
- Uf! Cand o vazui ca pleaca maniata, o strigai, caindu-ma de rautatea mea, caci era violenta generoasa si buna mea prietena.

- Stai, c-am sa-ti spun tot, desi bine nu stiu ce... si e mult, mult, nesfarsit de mult...

- Spune-mi, raspunse ea, intorcandu-se multumita.
- Nu acum; mi-e foame si mi-e sete. Ma lua de brat si, fara a-mi spune vreo vorba, ma duse acasa. Ea imi puse masa. Ea imi turna vin si apa intr-un pahar mare si subtire. Ea imi dete cafeaua. Ea mi-aduse o tigara. imi venea sa rad. Cu cata bunatate ma servea ea, careia i s-ar fi cuvenit zece servitori ca mine. imi venea sa rad cu hohote, gandindu-ma ca cine stie la ce destainuiri se astepta, pe cand eu nu aveam sa-i spun aproape nimic.

Ne-am asezat pe treptele pridvorului din curte. Soarele scapata, intinzand pe cer braul rosu al apusului. Cainii se goneau. Puii de curca piuiau a culcare. si in departare se-auzeau clopotele vitelor, care pornisera spre vatra satului.

- Acum trebuie sa-mi spui ce ai. ti s-a urat cu noi? ti-e dor de Bucuresti?

- Nu mi-e dor de nimeni. Nu pot suferi orasele. N-am nimic. Sunt trist.

- Daca n-ai nimic, cum de esti trist?
- Cand ti-ar taia cineva un deget, cand ti-ar frange un picior, te-ar durea si ai sti unde te doare; cand ai pierde punga cu bani, ti-ar fi necaz; cand nici nu te doare, nici ti-e necaz, dar te paraseste vreun gand placut, ori te inseala vreo credinta ascunsa de pana mai ieri, atunci esti trist; cand o durere se invecheste si isi pierde taisul material, ramanand din ea numai un sentiment de amintire, atunci esti trist; cand parasesti vatra unde ai crescut, si din ea nu-ti mai ramane decat imaginea ei, atunci esti trist; cand ai iubit pe cineva, demult, demult, si ti se reintoarce in minte numai un chip sters cu obraji, si gura, si ochi, si par in aceeasi culoare fumurie, atunci esti trist; cand, dupa ce ti-ai ingropat iluziile, rand pe rand, una dupa alta, si vremea ti-a ingrosat inima, ti-amintesti cum era de frumos inainte de primul doliu, iarasi esti trist; cand, fara sa ai nimic, deodata, o miscare melancolica din natura iti desteapta umbrele trecutului, intocmai cum un copil care plange face sa zbarnaie coardele unui clavir, atunci esti trist. Nu trebuie sa ti se intample nimic in prezent ca sa fii trist, e de ajuns sa-ti reamintesti cele din trecut. Numai dobitoacele sufera, le doare, se intristeaza acum, acum, cand vad carne ori fan si vor sa manance, fara a se mai gandi la bataia si nedreptatile de ieri. si unii oameni simt tocmai ca dobitoacele; sunt astazi tristi nu pentru ca le-a murit muma lor ieri, ci pentru ca n-au ce bea astazi.

- Nu pricep. Esti un copil rasfatat.
- Da, sunt. M-a rasfatat durerea; m-au rasfatat lacrimile. intristarea se duce, si ramane indoiala.

- Trebuia sa mai gasesti ceva.
- indoiala e o lupta neimpacata si nesfarsita a omului cu el insusi. Lumea minte. Sa minti si tu? Lumea inseala. Sa inseli ori nu? Daca inseli, esti o bestie necinstita, daca nu inseli, mori sarac si nebagat in seama. Ce-o fi mai bine: sa fii necinstit, incarcat de onoruri, ori sa mori sarac si curat? Lumea fura, lumea e rea, lumea e intriganta, lumea e indiferenta. Ce-o fi mai bine: cum s-ar cadea omului sa fie, ori cum sunt ceilalti? Cand la fiece pas te-ai mahnit, te-ai scarbit, te-ai inselat, cand in toate partile vezi un obraz s-o inima prefacuta, un prost ridicat la ceruri, un hot vanturand banii publici, o secatura inseland multimea, un dascal care nu stie sa citeasca, si magarii schimbati in lei, si carbunele in luceafar, si tontii in cugetatori, si copiii in batrani, si batranii in nebuni, si cartoforii in ministri, si cand de toate iti dai seama bine, bine, pana in fundul lor, indoiala te cuprinde in bratele ei cu solzi reci, si sfarsesti prin a nu sti ce-ar fi mai bine: magar cu samarul in spinare, ori om cu creierul in stomac? Daca tii prea mult la viata, nu poti dori sa simti si sa intelegi lumea pe deplin.

- Ce-ti pasa de lume?
- ii pasa ei de tine. Nu e om cat de mic, cat de necunoscut, care, daca ar cerca sa-si traiasca zilele mai altfel decat ea, sa nu fie aratat cu degetul si clevetit de toti nerozii.

- De oras esti departe, nici fumul lui nu te atinge; in mijlocul naturii, pe care o admiri asa de mult cand n-o vezi, pentru ce te gandesti la atatea prostii?

- si natura e rea. M-a dezgustat cu fatarnicia ei. Aceleasi vicii si crime in sanul ei ca si printre oameni. La radacina unei sulfine un furt, sub o cicoare un omor, si pretutindeni, sub velintele ei inflorite, ura neimpacata pe veci. Dupa indoiala, dezgustul vine fara sa-l cauti. si e veninul cel mai amar din cate-ti rod inima. Sa vezi pe altii lacomind sa ajunga mari si tu sa ramai rece la toate boldurile vanitatii, rece la toate placerile si slabiciunile vietii, si sa nu sfasii giulgiul dezgustului decat numai pentru placeri salbatice: pentru o calarie in goana intinsa, pentru calatorii nesfarsite si primejdioase, pentru nopti de vegheri... Oh! dezgustul te inmormanteaza de viu! Nimic nu vezi inaintea ochilor decat intunericul care te inghite.

Stelele si-aprindeau clipirile lor stralucitoare. Calea robilor alburea pe cerul linistit. Vantul adia usurel. inmarmurisem, fara a ma gandi la nimic. Mi se parea ca plutesc pe deasupra unei prapastii. Rasuflarea mi-o simteam calda, si in spate imi serpuiau firicele reci, care ma faceau sa ma scutur din cand in cand.

- tie nu ti-e bine, imi zise bland prietena mea. imi pare rau ca nu parasesti acele inchipuiri torturante, care ti-au rapit sangele din obraji si viata din ochi.

- Nu sunt inchipuiri. Vad, simt, inteleg micimile lumii mai bine decat as vedea, simti si intelege un fir de iarba.

- Pacat...
- Omul nu mai e decat un instrument orb al uratului si al raului.
- Pacat, pacat de tine!... si asa de adanc simtii aceste cuvinte din urma, incat, pe neasteptate, vederea mi se intuneca si boabe mari de lacrimi mi se rostogolira de-a lungul obrajilor.

Toate nemultumirile si impresiile dezgustatoare ale unui om trist, descurajat si sceptic colcaira in creierul meu necumpanit. Buna mea prietena ma privea si, in privirea si tacerea ei, ascundea bunatatea limpede si geniala a strabunilor sai.

Mi-era frig si picam de oboseala si de somn. Ce n-as fi dat sa fiu lungit in pat! Ochii mi se inchisera. Simturile mi se topira, invalmasindu-se intr-o piroteala aiurita. Mainile imi cazura pe treptele de piatra ale scarii. Capul mi se pleca pe genunchi. Realitatea mi se stinse, ca un ochi de mort care se inchide.

A doua zi, molesit, ca si cum atunci ma nascusem, eram intins in pat.

Langa pat, pe trei scaune, ei sedeau de vorba si se uitau la mine ingrijorati.

- Boala e un bine, caci micsoreaza dezgustul, le zisei eu, si ma cutremurai cand apropiai mainile de trup. Multe zile am sa fiu vesel pana mi s-o intrema creierul meu, slabit de friguri.

- Ai putea sa sfarsesti cu chinurile tale daca nu te hotarasti sa fii om ca toti oamenii, imi raspunse unul din ei cu un glas suparat, dar mangaietor.

- Ce bine ar fi ca omul sa fie liber, cel putin sa aiba libertatea de-a trai ori nu. Credeti voi ca in mine nu e robia specei? Acea lasitate, acel dor de trai, de care natura are trebuinta in jocurile ei si pe care le-a semanat in toate speciile de vietati, le-a implantat in fiece individ. Daca oricine ar putea sa isi puie capat zilelor, lumea, cu toate dobitociile ei, s-ar duce pe copca. Dar nu, in fata mortii simtim suma lasitatii semenilor nostri. Vointa ta nu mai e nimic pe langa o vointa inconstienta si stupida si care, desigur, e in noi si nu e a noastra, este a tuturor, a lumii intregi, a naturii, care te leaga de viata cat timp are nevoie de tine in planurile ei. Eu nu mint cand va spun ca mi s-a urat cu viata, dar nu i s-a urat ei cu mine, marii canalii, naturii!

- incepi o noua viata... Uita toate mahnirile...
- Natura uita, eu nu pot sa uit. in tara la noi cartea pentru un om sarac este o nefericire, afara numai daca nu esti prost, siret si lingusitor, o bestie care a inselat pe tata-sau furandu-i chipul de om. V-am spus... voi, crescuti intr-o familie mare, cinstita si glorioasa, aveti la ce tine si de ce trai; un taran necunoscut, nebagat in seama, aruncat intr-o lume proasta si vicleana, sosind la banchetul vietii cu inima deschisa si fara nici o aparare, trebuie sa fie de otel ca sa nu cada. si apoi, chiar lumea voastra, mare si frumoasa, s-a imputinat, s-a stricat, v-a tradat si-a uitat limba si legea pamantului. si voi, cei rari, cei generosi, cei drepti, cei nobili, o sa fiti sugrumati, ca maine, chiar de ai vostri. Viitorul este al falitilor.

- si datoria ta este sa cazi in lupta, iar nu afara din lupta.
- in adevar, sunt unii raniti usor, care mai pot pune mana pe arma, dar altii sunt asa de adanc raniti, incat nu se mai pot ridica de la pamant. Nu-mi ramane decat o singura nadejde: ceea ce nu poate lasitatea mea va putea gluma si veselia naturii. Ea isi bate joc de durerea noastra. Toate dramele, pentru ea, sunt niste comedii, niste farse. Nu simtiti cu cata placere isi zice ea:

- Acest copil e frumos de pica si destept cat zece: va muri la zece ani.

- Acest om e de geniu: va muri la treizeci de ani.
- Acest om e prost si grosolan: va ajunge ministru.
- Acest om, care-mi aude toate tainele sunetelor mele, va muri de surzenie si de dezgust.

- Acesta va muri de bucurie.
- Acestuia, rumen si voinic, i se va rupe o vana. si Eschyle, marele tragedian al antichitatii, retras la casa sa din Sicilia, intr-o zi se culca intr-o campie ca sa se odihneasca. Era chel. Pe deasupra lui trecu un vultur c-o broasca testoasa in gheare si, socotindu-i teasta capului drept o piatra, dadu drumul broastei sa-si sparga testurile, ca apoi s-o poata manca. Broasca cazu drept pe frunte poetului. si Eschyle, care dormea, adormi de veci. Astfel, glumele naturii fac ceea ce lasitatea noastra ne impiedica de-a face. Dar sunt obosit. As vrea sa dorm.

Am ramas singur. Am adormit. A treia zi am plecat la vanatoare...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Atat de ravasite sunt cartile, scaunele, caietele de note si hainele vechi in odaia mea, incat ai crede ca toate s-au imbatat s-au dantuit pana au cazut lesinate, unele pe masa, altele pe pat, altele spanzurate in piroanele cuierului si cateva in mijlocul casei. Numai praful galben si gros, infasurand odaia c-o pojghita, dovedeste in ce liniste de cimitir se odihnesc toate lucrurile intre tavanul cu grinzi negre si caramizile reci de pe jos.

E moina. Stresinile picura sfredelind incet si adanc zapada alba si lucioasa. in departare abia se-aud cocosii vestind miezul noptii. Zgomot trecator si trist. Povestea stresinilor se mai aude indrugand atata melancolie, in acelasi cantec monoton, in acelasi "pic, pic, pic" lipicios, moale si metalic. in gura sobei cateva lemne au palpait, si n-au mai ramas decat o gramajuie de jaratic, pe deasupra careia tresare cate o vapaie albastrie. Carbunii se inchid si se deschid, ca niste ochi de aur, sub camasa lor de scrum galbiniu.

Noaptea soarbe zgomotul nesuferit al trasurilor, ocarile dobitocesti ale oamenilor, convorbirile lor copilaresti si veninoase, si adoarme sufletele chinuite ale ambitiosilor, amuteste gura flecarilor si-a atator oratori, care se aseamana, unii, cu cotofenele ce-ti impuie urechile, altii, mai seriosi la glas, cu morile hodorogite, altii, mai artisti, cu un studiu fara capatai cantat pe un clarinet vechi.

Noaptea nu mai vezi salutarile intepate ale oamenilor mari, nici motaitul prefacut al cucoanelor; nu mai simti nici acele strangeri de mana care te-ar vinde pe doi lei; nu mai auzi nici acele banale:

- Ce mai faci?
- Un' te duci?
- De cand nu te-am vazut!
- Da, ai slabit.
- Cu ce te mai ocupi? s-apoi incep nesfarsitele povete ca "omul trebuie sa fie mai altfel". "Sa nu puie tot la inima." "Fiecare traieste pentru sine." "Asa e lumea, cine poate s-o intoarca din cale? Tu ori eu?"

si sa ai rabdare s-asculti: cei coptorositi de vicii iti vorbesc de cinste; cei cu sira spinarii din belciuge iti declama despre meritul caracterelor. si teorii, citite pe coperta cartilor expuse pe la librarii, iti fac tocmai cei care, de n-ar citi varietatile si stirile zilei de prin gazete, ar uita, desigur, sa citeasca.

Stomacul a rasnit o zi intreaga, gura a clevetit, picioarele au purtat greutatea trupului, mainile au bananait, luandu-se dupa gura, creierul a ars pentru niste idei vagi, usurele, neguroase, ca o lampa cu gaz prost, care face fum mult si putina lumina. Vezi bine dar ca dupa lupta zadarnica a zilei, noaptea e o binefacere, o odihna pentru furnicarul lumii. Noaptea, in dreptatea ei neindurata, adoarme viata si, coborand-o mai jos de bestie, o reduce in starea linistita a pietrelor.

intreaga lume e coltorata, aspra, marginita in contururile ei limpezi, ca in niste linii de otel, de care adeseori ti-e frica sa te apropii de teama de-a nu te rani. Cand soarele se coboara si cade la apus, oamenii si dobitoacele parca sunt nehotarate in pielea si-n vesmintele lor. Turla bisericii se apropie de cer, se face una cu cenusiul coviltirului nemarginit si adanc, in jurul lucrurilor se intinde o apa inchisa. Cand biruie intunericul, colturile si liniile batoase ale formelor se topesc. intreaga fire ti se desteapta in minte in stare de inchipuire, si ideile sunt armonioase si plutesc, limpezi, fara zgomot, intr-un haos netulburat al mintii. Da, pentru ca inchipuirea a smuls naturii, in aceste idei, numai masca lucrurilor, numai conturul si culoarea, iar nu si ceea ce este turnat in acest contur si sub aceasta culoare.

Acum, la gura sobei, in mijlocul noptii, la slabele clipiri ale carbunilor somnorosi, imi traiesc adevarata mea viata. La lumina soarelui, lasitatea, cruzimea si prostia oamenilor ma fac sa cred ca-mi mistui viata intr-un vis nefericit. Acum, in intuneric, mi-apare o realitate vie a inchipuirii, cu mult mai frumoasa si mai blanda. Gradinile inflorite, aleile verzi si stufoase, apele care se mladie si curg in albiile lor, pasarile care se cearta voios si in felurite glasuri, oamenii care se misca fara zgomot plutesc intr-o muzica nepomenit de dulce si se rotesc intr-o miscare atat de moale, incat strazile parca sunt asternute cu catifea.

Am lungit pe masa mea doua papusi cu rochitele invoalte. Maine e Anul Nou. Ce bine o sa le para fetitelor pentru care sunt pregatite! Ce usor si ce ieftin poti sa imprastii bucuria in capetele acestor papusi vii si nebunatice...

Maine, parca le vad, cand le-oi striga, aratandu-le papusile, cum o sa sara de bucurie in jurul meu, cum o sa bata din micile lor palme. Cu ce ochi vii si nesatiosi o sa priveasca aceste papusi cu ochii rotunzi si sticlosi ca de mort. S-apropie de mine, cu parul lor cret, blond, usurel, ca un fum revarsat pe spetele lor fragede. intind mainile cu degetele rasfirate; inghit incetinel. Ochii nu le sunt de ajuns, ar vroi sa inghita portelanul sticlos care a furat forma omului. si eu le sarut pe fiecare. isi pleaca asa de dragut obrajii rumeni, si-mi spun atatea mangaieri, si se rasfata in atata veselie, incat doresc ca acest sarutat sa ramaie vesnic pe fruntea nevinovatiei si a frumusetii. Mai presus de un copil frumos, care priveste cu ochi veseli, care se mladie la mangaierile noastre, care te simte fara a te intelege, nici un geniu n-a putut crea nimic, fie pe panza, fie-n piatra, fie-n cuvinte.

E asa de cald in casa, asa de linistit in adancul noptii, si asa de bine sunt turnat pe scaunelul de la gura sobei. Mi-e cald. Ma simt prea mult. Ochii, cand mi se invartesc in orbita lor, ii vad: nemultumiti si tulburi.

Tresar daca ma ating, si nu e nimeni in casa. Daca ar cadea vreo carte de pe masa, mi-ar face rau. Rasuflarea, deasa si nelinistita, prea o aud: e tare, e zgomotoasa, parca vuieste apa la scocul morii. Prea m-am gandit. Mi se pare ca vad papusile miscand. E o parere. Am inchis ochii. Mi-e sila sa ma scol de pe scaun. Atatea inchipuiri, ca niste ape ce-ar ingheta pe loc, s-au oprit din mers. Sulul care se invartea si imi desfasura nenumaratele aparente a adormit in osia sa. Ce delicat si fara de veste linistea dimprejur mi se strecoara in creier, parc-ar fi un fum care-mi infasa ideile... S-a dus culoarea aspectelor... Toate mi-apar in minte: cenusii, alburii... Nu sunt decat forme de aer cu linii geometrice imprejur, dar niste linii subtiri, ideale, care se clatina, se amesteca, se duc si se sting intr-un nimic fara hotar...

- Oh! lasati-ma! nu va miscati! Sunteti atat de frumoase! atat de blande! atat de asemenea voua insiva! Doua raze n-ar semana mai mult intre ele ! Nu va miscati! Mi-e frica ca voi sa nu dispareti si eu sa nu ma destept! Tu, care esti atat de alba la chip si la vesminte, ai carei ochi sunt atat de senini si de albastri, si pe care te vad, te simt si nu te pot apropia de atatea ori in visele mele, spune-mi cine sunteti si cata vreme a trecut de-adineauri pana acum?

- O vesnicie intr-o clipa. Tot atata vreme cat trebuie sa treaca de la un nimic fara forma pana la un nimic cu forma.

si, ingenunchind inaintea mea, ma cuprinse in bratele ei calde.
- Ochii tai ma sorb, imi fac rau si bine; gura ta subtire, ca un arc de margean, mi-aprinde atata pofta de-a te saruta; parul tau, ca un fum de aur, mi-atrage capul; as voi sa plang de placere in buclele tale curate si stralucitoare. Acum n-as mai voi ca lumea sa fie o idee. Unde ti-e trupul, pe care il vad si nu-l pot simti? El e alb ca marmura si moale ca puful, dar numai pentru ochi. Cine esti? si de ce nu te simt? Esti in bratele mele, si totusi esti departe...

Oh! si se scoala de langa mine! Eu am sarutat aerul si tot aerul am strans in bratele mele. si ce trup rotund, mladios si perfect se-ascunde sub cutele vesmantului ei alb!

- Tu pari o iluzie care ma ameteste cu farmecele ei si ma seaca la inima cu departarea ei! si surazi asa de cinstit, asa de putin omenesc la cuvintele mele! iti pare bine ca ti-am zis pe numele care ti se cuvine. Iar tu, cealalta, aproape tot atat de frumoasa, pari cu mult mai buna decat sora ta. Mangaie-ma tu, caci iluzia e rece si se departeaza. Tu simti poate mai bine cat gol mi-a deschis in inima mea. Toate comorile lumii nu l-ar putea umplea...

si cea de-a doua se misca usurel in vesmantul ei mai albastru si mai straveziu ca cerul. Caldura acesteia e mai omeneasca si mai patrunzatoare. Ce nobil si-a rezemat coatele de genunchii mei! ii simt inima; sunt fericit ca-i bate...

- Ochii tai au o fata pe care am mai vazut-o in lumea in care traiesc; gura ta dulce e de carne, si vesnic o pot saruta fara sa ma satur; bratele tale ma strang mai apasat; te simt in mine; ma patrunzi; ma farmeci fara a ma obosi; tu desigur ca esti a mea! si simt ca de la inceputul lumii m-am inchinat tie...

- Da, da, pe umerii mei te poti rezema; mana mea o poti strange; glasul meu il vei intelege; si, daca lumea nu ti-o tulbura visul, vei trai si te vei stinge leganat pe bratele mele. Lacrimile tale vor fi sterse cu buzele mele, care usuca; grijile tale vor fi risipite cu privirile mele, care insenineaza...

Cine, Doamne, s-ar fi putut opri de-a nu o saruta o vesnicie intreaga? si buzele mele au tresarit la caldura vie a obrajilor ei rumeni, si toata fiinta mea s-a imbatat de o fericire neinchipuita cand mi-am trecut mainile pe dupa gatul ei rotund, alb si rumen ca o floare de mar, dulce si mirositor ca un fagure de miere aiba.

- N-o sa ma parasesti tu niciodata?
- Niciodata!
- N-o sa ma uiti?
- Niciodata.
- N-o sa ma inseli?
- Niciodata.
- N-o sa ma urasti?
- Cand ma vei parasi.
- Cine va pieri intai?
- Amandoi odata...
- si morti cum vom dormi?
- in acelas cosciug.
- si cine ne va plange?
- Nimeni, afara de greieri.
- si ce monument ne vor ridica potrivit cu frumusetea si bunatatea ta?

- O cruce fara nume, injurata de pietrarul care isi va zdreli degetele intre dalta si ciocanul cu care va ciopli-o.

- si nimic n-o sa mai auzim din lumea in care am trait o viata atat de sfanta?

- Nimic. Ma sculai in picioare. Eram incins de mijlocul ei. si ea era mai mare si mai voinica ca mine. M-am lasat pe pieptul ei. Batea inca. imi era spaima, sa nu inceteze. Ah! ce caldura blajina! Ce mladiere dumnezeiasca! Ce mangaieri copilaresti si norocite! Ce glas pasnic si armonios!

- As vrea sa mor, iubita mea, fara sa stiu, in bratele tale. si ea imi netezi delicat parul. Cateva lacrimi fierbinti imi picurara pe obraji si ma arsera ca niste carbuni, isi deschise putintel gura si isi topi toata caldura si dulceata buzelor ei in ale mele.

Cand isi ridica capul, ochii ei erau podiditi de lacrimi. Fata ei era galbena ca ceara. Trupul ii tremura si, uitandu-se lung si adanc la mine, se departa... Cand se apropie de usa, lua pe sora ei de mana, inmarmurita, cu ochii in sus...

- si tu te duci, strigai eu, si tu ma inseli, si tu vrei sa ma lasi singur, exilat printre oameni? si tu mi-ai descoperit fericirea o singura clipa numai ca s-o plang intreaga viata?

- Vino cu mine, imi raspunse ea, eu sunt nadejdea ta. Cu cata lacomie m-am repezit, tot cu atata durere m-am trezit intins pe caramizile reci si tari. Zapada alba se vedea prin geamuri pierzandu-se in departare. Stresinile picurau intruna. Visasem.

M-am sculat de jos. Eram cu cele doua papusi in mana. Una cu rochie alba, cealalta cu rochie albastra.

Pasii peste pragul tinzii, inganand cu o amaraciune linistita:
- Atunci nadejdea si iluziile mele s-or izbandi cand vor invia aceste doua papusi!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

intr-o zi, bine nu stiu in ce zi, cerul era albastru inchis, soarele intrase intr-un nor argintiu, si mie facandu-mi-se dor de camp, cum deseori mi se intampla, plecai singur spre sosea. Eram bolnav. Capul greu, ochii ma usturau - dormisem putin - si gleznele imi tremurau parca as fi gonit postii intregi.

Pe la 10 ore dimineata nu se pomenea pui de om prin aleea teilor. Eram singur. Atat mai bine. Fara a uri pe oameni, ori de cate ori ii aud spunand cate-o prostie, imi fac rau: ori mi-e scarba, ori mi-e mila; si cand ii simt ca vor sa insele, imi fac rau, caci ii vad cat de grosolani sunt in neghioabele lor uneltiri. in sfarsit, eram singur.

Scosei un album si un creion. Cercai sa desenez un salcam la radacina caruia inflorea un liliac alb. Mana imi tremura; ochiul nu era sigur; impresiile formelor cand isi trimiteau din creier pornirile lor in varful degetelor, pe drum, se schimbau, se invalmaseau; liniile n-aveau limpezimea cuvenita naturii. Nu izbuteam sa astern pe hartie valorile umbrelor cu siguranta. Nu eram in stare sa desenez.

in adevar, nu ma simteam tocmai bine, desi lumina si caldura soarelui, singurele cauze care-mi lungesc viata, ma intremau, parca cineva imi turna c-o palnie pe gat o inviorare materiala.

Scurt: orcum ma sucii, imi fu peste putinta sa intind pe carton macar o linie de omenie.

Cercai sa scriu. Versurile imi sunt nesuferite cand le fac eu, desi amicii mei m-au poreclit "Trubadurul". Mai ales cu rima nu ma invoiesc.

O idee. Sa cerc o nuvela. Am subiect pe care il tot plimb cu mine pe la bai, pe la tara, pe Podul Mogosoaei; si uneori il transform intr-o melancolie care mi-acopera fata, alteori intr-o melodie care se desira, fara a se mai ispravi, nota dupa nota, masura dupa masura, iar cand ma culc si luna prea e vie si prea bate in geamuri ca sa mai adorm, se preface intr-un basm care ma tine destept pana la alba zilei.

Sa scriu. inceputul ar fi cam asa: "imi place o femeie cand, dupa ce s-a suparat, din nou se intoarce spre mine impacata; atunci in ochii ei se vede atata bunatate, copilarie, dulceata si farmec, ca ma pune pe ganduri sa nascocesc o noua gluma care s-o supere s-o noua rugaciune care s-o impace.

imi place sa intreb pe-o fata tanara: ce ora e? Cine n-a vazut cu cata delicatete si pripeala cauta sa-si incheie nasturele de la piept, sub care se incalzise ceasornicul? in asa moment nu-mi pare rau ca ceasornicul meu, mostenit din familie, mi s-a vandut la ovrei de-un prieten, si caut un nou prilej ca s-o intreb a doua oara: «Cate ceasuri sunt?»

Unii sustin ca intaia oara este adevarata iubire, altii cred ca a doua oara. Cei dintai n-au iubit a doua oara, cei de-ai doilea n-au iubit intaia oara. Musset a iubit de la una pana la a zecea oara inclusiv si, murind de dezgust, nu se indoia ca ar fi iubit si a unsprezecea oara.

Cati, dincolo de pofta, nu mai zariti nimic, nu va inselati sa credeti ca puteti iubi."

Dar subiectul nuvelei mele se risipi cand ma apropiai de dansul. Persoanele ce caut sa descriu n-au viata cu adevarat, n-au trait, n-au patimit si n-au nici de bune, nici de rele. si mie intotdeauna mi-a trebuit sa stiu de ce iubeste cineva, de ce moare, de ce traieste, de ce inseala, de ce e rau si de ce e bun, caci nimeni nu poate fi nimic, si nimic nu face fara anume cauze. Apoi tesatura subiectului mi se pare dezlanata si fara noima. Sa las nuvela. Sunt bolnav. Trebuie sa fac ceva. Daca in mine nu vad nimic, desigur ca voi vedea mai usor in ceilalti.

Meseria cea mai usoara din lume este de-a minti ori de-a filozofa. Sa mint mi-e sila. Ca sa nu-mi pierd vremea, nu-mi ramane decat sa filozofez. S-aleg forma aforistica; e si la moda, si cea mai usoara. Adesea sub o figura maiestrita izbutesti a spune un lucru vechi de cand lumea, o observatie facuta de toti, un gand de nimic, si totusi, oamenii se impresioneaza, caci de-aia sunt ei oameni. Mestesugul unei aforisme e simplu: o figura retorica, de obicei o comparatie, si aforisma e gata. Prostia e nu ca ai facut un lucru usor, ci adevarata prostie e cand zbarcesti fruntea, ridici nasul in sus, socotind ca ai innimerit o idee extraordinara.

Voi filozofa, fiindca nimic alt nu pot sa fac pe ziua de azi. Bunaoara: Sunt oameni destepti. Desteptaciunea nu e decat o framantare mai vie, mai continua a creierului; o ardere mai puternica a lui; o consumare si-o primenire mai repede a materiei nervoase. Un om destept e tot atat de destept chiar cand ar fi incult. Dar, fiind incult, multe din gusturile frumoase, cum e citirea, dragostea picturii, patima muzicii, nu-i ocupa acea ardere continua a creierului; si creierul lui framantat are nevoie de actiune, de lupta, iata de ce un asemenea creier, nestiind ce sa faca, aluneca usor la rele. De aci creierul lui nascoceste intriga, ura, pofta de a insela si de a rade subtire de vecinul lui, si multe altele tot de soiul acesta. in natura, pe toata scara ei, acest adevar se observa, intr-un pamant gras, gunoios, unde plugul n-a trecut si sapa nu s-a infipt, napadesc plantele rele, grase, cu miros greu, si cu greu e pe un asemenea pamant sa-l mai indrepti, caci buruienile si-au infipt radacinile adanc si si-au scuturat samanta cea rea.

Aforisma este gata.

- Pamantul bogat si paraginit nu-l vezi coliliu de flori, ci mai intotdeauna odrasleste rugi, ciulini si balarii care inteapa si orbesc pe calatori; astfel, adeseori in oamenii cu o fire distinsa, dar necultivata, incoltesc patimile brutale si-i fac primejdiosi societatii. Mai folositori sunt cei cu o fire sarmana si cu nazuinte modeste: pamantul uscat si nisipos nu da nici flori, nici rugi, si tot e bun de-o poteca, rabdand pe orisicine fara a-i sangera gleznele.
*




Din amintirile Trubadurului - capitolul 1

Din amintirile Trubadurului - Capitolul 2



Aceasta pagina a fost accesata de 2159 ori.
{literal} {/literal}