Irinel

Irinel

de Barbu Stefanescu Delavrancea


Asa am fost eu: sa scriu tot ce-mi trece prin minte si sa nu spui nimic oamenilor.

Oamenii sunt teribili. Privire grea si vorba cu atatea intelesuri... Nu pumnul, ci ochii omului ma sperie; prin ei, ca prin niste lunete, vad ce se petrece in adancimea unei taceri viclene.

Da, sunt nesuferite aceste supape de lumina. Mi-e cu neputinta sa privesc in ele fara sa ma cutremur.

Asa m-am nascut. Sunt multi ca mine. Un singur lucru ma deosebeste de ei: eu am priceput devreme de ce sufar printre oameni, fara a-i uri, iar ei ii urasc fara sa stie de ce.

Dupa cum vedeti, nu sunt curajos - fereasca Dumnezeu! - dar nici poltron. in fata unui revolver nu tremur.

Daca m-ati vedea cum ma reped printre muncitori - inchizand ochii, bineinteles, - desigur ca m-ati crede un erou si n-ati intelege deloc cum un asemenea cavaler sa fie asa de timid in fata domnilor linistiti si galanti.

Dar cand vorbesc cu o femeie frumoasa? Ah, femeile, femeile! Nu, nu, ele nu vorbesc ca noi, nu privesc ca noi, nu se misca ca noi.

Cuvantul lor e cald si ametitor. Unei femei ii e de ajuns tineretea si desteptaciunea. si, daca e sa va spun drept, eu prefer desteptaciunea frumusetii. Frumusetea este femeia dinafara, inteligenta e femeia dinlauntru. O frumusete prostanaca este un farmec mort. O urata, stiind sa te taie cu o privire, se aseamana cu o carte ale carei scoarte proaste ascund un cuprins fermecator.

Femei urate nu exista, ci numai femei, femei batrane si femei proaste. Ba chiar cele batrane intineresc cu spiritul lor diabolic.

Sa nu credeti ca voi povesti ceva imoral. Timidul revoltat, de odinioara, acum e tot timid, dar linistit, cu o vasta iubire de omenire si mai ales de femei. Pesimistul de odinioara e astazi un om bland, insipid de dulceag; si acela - va cer iertare - care se trantea disperat in pat si nu credea decat in pasiune si frumos astazi este un pu-ri-tan, bineinteles un puritan care... trebuie sa va spun... a inceput sa aiba mai multa indrazneala cand priveste in ochii unei femei.

Sa revin. Ceea ce mi s-a intamplat mie, considerand evenimentul pe dinafara, s-a intamplat multora; ceea ce insa se petrecu in sufletul meu, fara a fi un fenomen extraordinar, va va interesa intrucatva, daca nu credeti ca nebunii si oamenii sanatosi se pot reduce la doua formule, una cuprinzand pe cei care iau visul drept realitate si alta cuprinzand pe cei care neaga realitatii orice particica de vis.

Oamenii se deosebesc asa de mult unii de altii, ca cea mai mare greseala a filozofilor sta in reducerea omenirii la un tip sau chiar la mai multe tipuri.

Cati oameni, atatea tipuri, atatea lumi, atatea probleme. si daca e ceva care aseamana pe oameni intre ei, e tocmai ceea ce-i aseamana cu tot restul animalelor: a manca, a dormi, a umbla, a se inmulti...

Afara de aceasta asemanare, alta nu mai exista. Iata de ce-mi vine sa rad de multumirea parintilor cand vad ca ochii copiilor seamana cu ochii lor, fara a se intreba daca prin acele sticle albastre si dragalase vor patrunde aceleasi impresii si se vor rasfrange aceleasi imagini...

Ma iertati, clina copilareasca a filozofiei a fost pururea patima capetelor slabe si mai ales a oamenilor fara actiune.

Sunt timid. V-am spus-o si va rog sa nu va indoiti. Cate mi s-au intamplat din pricina aceasta, nu va pot spune. Ar fi prea lung si ati rade prea mult de mine, fara ca sa iau si eu parte, privind, bineinteles, cu ochii in jos.

Sa incep.

Cand imi murira parintii, amandoi in acelasi an, eram mic, mi se pare de sapte ani.

Am voit sa-i plang pe amandoi - pe amandoi ii iubeam. M-am apropiat de cosciugul lor. Nu eram singur.

Trebuie sa stiti ca tata a lasat o avere frumusica. Erau dar la capul lui multi care nu-l putusera suferi. Se vorbea de un testament. Mi-aduc aminte de unul din familie, despre care tata zicea: Nu ne-a mai calcat pragul, nu mai stiu ce este supararea.

E crud sa va spun: fratele lui, unchiul meu. Un om foarte bun, cu un singur cusur: pierduse toata averea in carti. Am gasit in hartiile tatei o sumedenie de polite de-ale lui, iscalite frumos, cu floare, dar neplatite.

M-am apropiat de catafalc, convins ca voi plange cum nimenea nu mai plansese.

Casa parinteasca fara parinti! Cineva ma lua de mana si-mi zise, sarutandu-ma pe amandoi obrajii: Iorgule, Iorgule, plangi, Iorgule, pe acela care nu se va mai intoarce!

El. Unchiul cu politele. si cand sa ma podideasca lacrimile, l-am privit. Mi-am intors ochii si-am intalnit atatea perechi de ochi, ca... mi-a fost rusine si n-am mai plans.

O! e teribil lucru sa-ti fie rusine sa plangi cand suferi! Vedeti ce timid sunt? Ati inteles? E greu de priceput. D-voastra sunteti altfel. Nici unul nu va asemanati cu mine.

Mai degraba veti intelege de ce, stiind perfect de bine lectia, n-am raspuns nimic in fata unui profesor vestit, cunoscut in toata tara. O! un profesor mare!

La fiece lectie incepea:
- Un profesor trebuie sa fie parintele vostru!
- Educatie! Educatie, pedagogie, sistem nou! si cand s-a rastit la mine si mi-a strigat: Educatie! Pedagogie! Sistem nou! Ochii-n sus!... am ridicat capul, dar, intalnind niste ochi pedagogicesti, mi s-a-nclestat falcile si, din lectia cea mai bine preparata, m-am ales cu un zero la catalog.

Ma prind ca asemenea timiditate o intelegeti. Fiecare din d-voastre ati patit-o in fata pedagogiei si a profesorilor care v-au fost ca niste adevarati parinti.

Sa nu credeti insa ca in toti frica a fost la fel. Unii s-au gandit la nuia, altii la nota, altii la urechi, putini la premiu, si cei mai multi, la repetentie. Unora le-a zvacnit inima, multora li s-a impiedicat rasuflarea, la putini li s-a ridicat sangele la cap, la cativa le-a venit ameteala.

Mie nu-mi pasa nici de bataie, nici de premiu, nici de nota rea; simteam insa doi ochi care ma pironeau drept in mijlocul fruntii. Fara ei as fi spus toate regatele, marile ducate si ducatele Germaniei, cu capitalele si cu orasele cele mai principale, ca pe apa, pe nerasuflate.

Ce n-as fi dat sa ma lase profesorii in pace, ca sa invartesc degetele cele mari, unul imprejurul celuilalt, din ce in ce mai repede, din ce in ce mai incet, dupa cum lectia curgea mai repede sau mai pe gandite.

Pedagogia a fost dusmana mea. Mi s-a parut ca aceasta stiinta a fost inventata ca sa ma chinuiasca si sa ma faca de ras.

Tocmai tarziu am inteles ca pedagogia s-a nascocit pentru unii profesori neghiobi - exista - si pentru unii scolari model, care nu exista.

Eram asa de bun si de timid ca, implinind 21 de ani, n-am voit sa ies de sub tutela unchiu-meu, fratele mamei, om bland ca si mine, rusinos ca si mama.

imi vine sa rad... Nu cumva va spun vreo minciuna?... De ce v-as spune?... Nu va cer nimic, nu-mi cereti nimic, de ce sa va mint?

si adevarul e ca nu v-am spus de ce n-am luat socotelile tutelei si de ce-am ramas in aceleasi case albe ca laptele - mai ales noaptea pe luna - cu pridvor, cu trepte de stejar, cu stalpi cu flori la capiteluri si cu bratari pe la mijloc.

imi placeau casele?... Da.

Iubeam pe unchiul meu, care-mi indoise averea?... Da. Mi-era rusine ca, indata ce ajunsesem varstnic, sa-i cer socoteala, ca si cum m-as fi indoit de cinstea lui?... Da.

Ei sir?... De aceea ramasesem eu la epitropie? Daca v-ati uita cam la o parte, m-as inrosi si v-as raspunde: da. Iar de m-ati privi, chiar acum cand mi-au rasarit multe fire albe, ca un copil vinovat, v-as spune:

- Nu, nu e adevarat ca iubeam asa de mult casele in care crescusem si pe unchiul meu care ma crescuse...

Mai era cineva pe-acolo, afara de un var, cam de aceeasi varsta ca mine, afara de unchiu-meu (matusa mea murise), afara de case si de un caine latos... mai era cineva...

Ei, acest cineva pe cati strengari nu strange de pe drumuri, pe cati timizi nu-i ameteste, pe cati negustori nu-i preface in poeti, pe cati filozofi nu-i scoate din fire, sufland in sistemele lor, ca in niste panze de paianjen!

E nespus de fermecator acest cineva, care te face sa ramai sub tutela, cand au trecut 24 de ore dupa ce ai implinit 21 de ani si ai un venit de 15.000 de lei!

Mi se pare ca ati ghicit secretul. Oh! femeile, femeile!

Ce-or fi avand ele cu timizii si cu filozofii?

Nu era tot aceeasi Irinel cu care ma jucasem de-a cirip-cirip? Nu era aceeasi nebuna, cu rochiile pana la genunchi, ai careia ciorapi albi se inverzeau pana seara? Nu era acelasi drac zvapaiat care isi arunca cartea in pridvor cand se intorcea de la scoala si ma prindea de gat cu amandoua mainile ca sa o duc in carca?

Copilul devenise femeie, in locul ochilor, de o infinita naivitate, se aprinsesera doua vapai de demon.

si acum Irinel ma lua de mana. Dar era de 15 ani... si de mult mana ei era alta: mai calda, mai nu stiu cum. Veselia ei nu mai era egala si continua ca altadata. Nu mai vorbea repede si intruna.

si daca-i ziceam:
- Irinel, ce crezi tu, o sa ploua astazi? Sau:
- Irinel, mai sunt doua saptamani pana la vacanta mare, nu e asa c-o sa fii fericita, ca si altadata, cand om pleca la Slanic ?

Irinel tacea si privea drept inainte. Eram sigur ca nu se uita la nimic, ca nu vedea nimic.

Tacerea ei ma ameninta si ii ziceam, cu glasul pe jumatate, ca si cum as fi fost vinovat:

- Irinel, abia venisi de la pension si ti s-a urat? si, drept raspuns, incepea o veselie exagerata. si rasete, si vorba, si istorii incepute, dar nesfarsite...

- Tu nu stii, imi zicea ea, tare si repede, ce scrisoare mi-a aratat o amica a mea... Numai eu am citit-o... si cu alta fata... si cu sora ei... si mi se pare ca a aratat-o si altora... Am ras sa ma prapadesc...

si Irinel incepea sa rada. si radea, radea, pana ce lacrimile ii curgeau pe obrajii ei rumeni. Apoi, dupa ce ofta, incepea:

- ii scrie... tremurand... de niste stele... doua numai... care ard si ii vorbesc... Cum o sa arda stelele de care e vorba?... sunt carbuni?... Cum sa vorbeasca stelele?... Nu pricep... s-apoi... gheata... topire... marmura... litere de foc... manastire... sinucidere... Ah!... Pauvre Marie! Mi-e mila de ea... De cateva ori ne-am luat de gat si ne-am sarutat, ne-am sarutat si-am inceput sa plangem... Trebuie sa stii, Iorgule, ca ea-mi citeste, in fiece luni, cate-o scrisoare pe care se vad urmele crete ale unor lacrimi mari, si eu, abia stapanindu-ma sa nu bufnesc de ras de stelele gemene care-l ard si-i vorbesc, trebuie neaparat sa plang... si sa ma crezi ca plang din toata inima... Pauvre chérie!
*

Irinel, gata sa planga, dupa ce rasese cu atata pofta, baga de Sarmana Maria! (fr.). Saracuta! (fr.).

seama ca eu plec ochii in jos, ca si cum as fi fost suparat, si ma intreba rautacios:

- Iorgule, ce crezi, azi ploua sau nu? Asemenea scene se petreceau dimineata. Irinel, pana seara, imi zicea poftim, in loc de na, broda sau canta la piano in loc sa ne plimbam prin gradina.

Toata ziua simteam o ura teribila, de timid, in contra celor doua stele care vorbeau.

Trei ani am petrecut aceasta viata de vise indraznete in timpul saptamanii, de frica si de intristare, duminica, de planuri minunate, amanate din zi in zi, ascunse cu ipocrizia extraordinara a timizilor si a inocentilor.

in fine, dupa o vacanta petrecuta la Slanic, m-am hotarat. Cand pleca la pension, abia indrazniram sa ne sarutam. Ce sarutare rece! Nu ne-am uitat unul la altul. Mi-aduc aminte ca eu priveam la o canapea si mi s-a parut ca buzele mele au atins o stofa galbena si aspra in loc de obrajii pietrosi si rumeni.

M-am hotarat. si eram sigur ca nimic nu putea sa sfarame hotararea mea eroica. Ca sa prind curaj, in prima noapte m-am gandit la scena ce, neaparat, duminica viitoare, avea sa se petreaca. Toata noaptea n-am dormit, in intuneric vedeam gradina, vedeam pe Irinel, ma auzeam, o auzeam.

Cocosii cantau. Stam lungit, cu fata in sus, cu ochii inchisi. Asudasem de curajul din scena inchipuita.

- Irinel, vrei sa mergem in gradina?
- Nu, merci!
- Nu se poate, trebuie sa ne plimbam! intelesese ca sunt hotarat sa-i spun ceva grav. Asemenea curaj impune.

Cocosii cantau. Miezul noptii. Ploua de varsa. Fulgerele, ca niste serpi de lumina, prinsi o clipa in perdelele mele.

- Irinel, sa mergi cu mine! Nu vezi ce zi frumoasa? Am gasit un ciorchine de cornita coapta. Toata saptamana l-am pazit...

- Nu, merci!
- Imposibil... trebuie sa mergi... Am sa-ti spun ceva...
- Ce? si ma pironi cu ochii. Atata lumina cine sa rabde? Ma uitai in jos. Revoltat de frica, simtii un curaj de erou. Ridicai capul.

- Trebuie sa vii! in viata mea nu poruncisem nimanui... ei ii poruncii ! intuneric bezna. Ploua. Ma intorsei la perete. inchisei ochii. Se facea o Duminica minunat de frumoasa. si cu acelasi curaj ii mai zisei o data:

- Trebuie sa vii! si o luai de mana si ii spusei ceea ce de doi ani voiam sa-i spun:
- Irinel, te iubesc!... Tu ma iubesti ?... De ce taci?... De ce pleci ochii in jos?... Spune-mi: vrei sa plec din casa unde te-am vazut crescand?...

- Ramai! Ne-am imbratisat. S-a ispravit. Doamne, ce curaj are omul cand iubeste! Naduseala se raci pe mine cand ma gandii ca scena nu se petrecuse inca si ca trebuia sa se petreaca intocmai. Frica de asa curaj ma ingheta in plapuma.

Se lumina de ziua. Adormii incet-incetinel, reincepand aceeasi scena.

- Irinel... vrei sa ne plimbam...
- Nu... merci!
- Ba da... Trebuie...

Ma desteptai pe la zece ore. Unchiul meu ma intreba:
- Iorgule, nu esti bine de te-ai sculat asa tarziu? Eu ma stiam vinovat.
- As, nu... o carte... am adormit tarziu...

Urechile mi-ardeau, ca si cum le-as fi fost lipit de o soba ferbinte. Pridvorul mi se invartea sub picioare. in minutul acela imi trecu prin minte un gand care ma ameti. Irinel ca Irinel, dar cu unchiu-meu ce curaj sa am? Cum, el, om batran, cu obiceiuri sfinte, sa vada, la vreme de batranete, in neamul lui, casatorie cu dezlegare domneasca?

De ce sta in picioare inaintea mea? si cum ma privea! Ma intelesese. Ma cantarea. Desigur ca-i treceau prin minte cuvintele pe care eu le auzeam deslusit, ca si cum cineva mi-ar fi soptit la ureche: Nu credeam, nepoate, ca tocmai tu sa-mi scoti copila din minte! Ce-ar zice biata ma-ta de-ar trai si te-ar vedea?

De ce nu pleca batranul dinaintea mea? Ma privea pe mine, sau se uita intr-alta parte? Nu stiu daca vinovatul este rau, dar judecatorul e crud. si judecatorul meu crestea ca un zid intre mine si Irinel. in urechi imi rasuna sentinta pe care el, eram convins, o daduse: Ce tineret stricat! Batranii se duc, si cu ei se duc si bunele obiceiuri.

Aproape sa cad de pe scaun. Unchiu-meu imi zise:
- Iorgule tata, tu n-ai luat cafeaua... Mi se pare ca nu esti bine... ai?...

Ce ironie! Cuvintele lui, mai dulci ca altadata? Degeaba. il intelesesem. Sa te fereasca Dumnezeu de un om bun care te osandeste. si e destul sa te simti vinovat in fata unui om bun si drept.

De ce-ori fi nascocit oamenii pedeapsa? Pedeapsa este alinarea vinovatului. As fi dorit ca unchiu-meu sa si-o pronunte. Dar, nu; el ma prinsese, ma judecase si, in loc de pedeapsa, pleca si-mi trimise o cafea cu lapte si doua cornuri.

in viata mea n-am simtit o tortura mai mare. Desigur ca ne vazuse plimbandu-ne tacuti, iar nu veseli ca altadata. intelesese de ce Irinel sta, unele duminici, inchisa in casa. stia de ce adormisem tocmai dinspre ziua. si, cine stie, poate ca ma auzise strigand prin vis: Irinel, Irinel, te iubesc ! Tu ma iubesti pe mine?

Cum, unchiu-meu sa vada pe fata lui maritata dupa baiatul sora-sei? Sa se faca de ras la vreme de batranete?

si de ce? Pentru capriciul unui baiat crescut si ingrijit de el? Dar cum crescuseram noi, Irinel si cu mine, nu eram veri buni, ci frate si sora. si de-ar fi ramas vorba numai pe condica civila... dar cum era sa calce el legile bisericesti?

Toata saptamana, dimineata, seara si peste zi, la masa si la cursurile universitare, acelasi gand.

- E imposibil!... Ma mir cum nu am inteles... Imposibil...

Sambata, pe la ora 6, vazui vechea noastra trasura. in ea, unchiul meu, alaturi, Irinel.

Privind de pe treptele pridvorului la parul alb si la buclele blonde, rasei, abia stapanindu-mi lacrimile:

- Imposibil! Irinel sari usor din trasura, se apropie de mine. Era vesela. Ne sarutaram. Sa ma credeti: mi se paruse ca sarut in aer.

- Dar ce ai, Iorgule? Esti asa de palid! Ai slabit, ori mi se pare mie?

inainte de a-i raspunde ceva, unchiu-meu se grabi, se grabi:
- Nu stiu ce are Iorgu... mi se pare ca e bolnav si nu vrea sa spuie...

O! o! nu stii ce am, unchiule? Nu stii ce am? ti se pare ca sunt bolnav? Nu vreau eu sa spun? si d-ta spui ce ai? Sfant om... dar de-o ipocrizie...

Credea ca nu-l intelesesem. Lui Irinel ii raspunsei incet:
- N-am nimic, Irinel... Dar tu esti bine? D-aci inainte, un an de melancolie. De ce v-as spune ca slabeam, ca ingalbeneam, ca raceam cam des si, cu o placere ascunsa, exageram o mica tuse cand ma plimbam cu Irinel? Ati vazut atatia oameni slabi si galbeni si ati citit atatea romane cu amanti care ofticeaza, care se impusca sau se arunca in mare, ca a va povesti eu cum slabisem, cum ma apucasem de biliard, cum incepusem sa beau bere, ajungand uneori pana la trei halbe, v-as face sa cascati.

Nimic extraordinar in iubirea si melancolia unui timid. Cine se opreste, fie macar si-o clipa, in fata unui om care sufera si tace?

si eu am tacut de la Sfanta Marie pana la San-Petru.
- Ce ai?
- Nimic...
- Esti bolnav?
- Nu, unchiule... Nu, draga Irinel...

in sfarsit, ziua grea si mare sosi. Irinel sfarsise pensionul. La 20 iunie isi adusese tot de la scoala. Chiar in ziua aceea intreba repede pe unchiu-meu la ce bai plecam si, afland, intra la mine in odaie.

Eu citeam, trantit in pat, minunatul discurs al lui Kogalniceanu, tiparit in fruntea Letopisetelor
*

Ma hotarasem sa las dreptul si sa invat literele si istoria. Cum o vazui, sarii in sus. Ea se invarti repede intr-un picior. Rochia paru o imensa rochita-a-randunicii. Dupa ce se invarti, razand si batand in palme, se opri inaintea mea, imi facu o reverenta, intinzandu-si usurel rochia de amandoua laturile, si ma intreba cochet:

- Mon cher cousin , poti sa ghicesti unde plecam var-asta?

- Nu, Irinel, raspunsei eu, exagerand tusea care devenise mai mult un tic.

- Ce-mi dai sa-ti spun? Documente istorice publicate de M. Kogalniceanu in 3 volume, in 1845, 1846, 1852.

si dupa ce iar se invarti lovindu-ma cu rochia peste picioare, si rase, si batu din palme, ma intreba foarte serios:

- imi saruti mana cu respect, ca la o cucoana batrana, daca ti-oi spune?

- Da, Irinel. si tusea obligata isi juca rolul.
- Nu, mai intai sa-mi saruti mana. imi intinse o mana, pe care o sarutai trist si cu pofta.
- si p-asta.
- si p-aia, Irinel.
- La Mehadia! Mi se urase cu Slanicu. Se invarti prin casa, de asta data asa de repede, ca rochiile i se-naltara pana la genunchi. Eu ma inrosii, ea se inrosi. Apoi, izbucnind intr-un ras argintiu, se repezi la mine si-mi zise:

- Sa jucam o polca... Eu cant... Eu sa fiu cavalerul... Eu sa te port...

Tocmai atunci auzii pe unchiu-meu.
- Irinel!... Irinel!... Unde esti? Ea disparu intr-o clipa. Ma trantii in pat. Luai Letopisetele. in loc sa citesc, incepui sa ma gandesc. Irinel! Irinel! Cel dintai, repede, aspru, rautacios, cel de-al doilea, mai lung, mai dulce, mangaietor chiar. Desigur, a voit s-o dreaga, sa ma insele. Sa cred eu ca nu s-a gandit la nimic. Dar ce-a insemnat acel unde esti? Am inteles cum a zis unde. Aci era tot intelesul intrebarii. Nu ca avea sa-i spuie ceva, dar dorea foarte mult sa stie: unde e. Adica nu care cumva e la mine in odaie? Atata paza e umilitoare pentru un orfan de care a ingrijit o viata intreaga si i-a indoit averea, ca sa aiba dreptul sa-i zica, c-o singura vorba, c-o singura privire: Asa stiu eu sa rasplatesc pe un ingrat, pe un tanar care nu seamana batranilor ce se duc si inmormanteaza cu ei moravurile sfinte din tara asta! Acest unde esti prea fusese cusut cu ata alba. Ce, nu stia el unde era ea?

- Ah! unui orfan nu-i e permis sa iubeasca!

Usa de la odaie se deschise. Irinel aparu in prag. Ce nefericire... sa-ti vezi fericirea in prag si sa stii ca nu-l va trece, ca va ramanea acolo, asa de aproape, si totusi infinit departat de tine!

Irinel se apropie de mine. stiam eu ca ea trecuse pragul, dar ca fericirea mea ramasese dincolo. intelesesem ca batranul o trimisese intr-adins, prefacandu-se, si mai bine, ca nu banuise nimic.

- stii ce mi-a spus tata? in ziua de San-Petru o sa ne vie un musafir. Un mare negustor.

Ce mai era s-asta?
- si ce ti-a mai spus?
- Nimic... a, ba da... sa taiem Curcanul cel mai gras... sa fie curat si frumos asezat in casa... ca musafirul e deputat, batran... ca e... nu stiu mai cum si ce fel...

Dupa ce Irinel ma certa si rase de mine ca tusesc ca fetele din pension care fac pe doctor sa le dea fier si vin vechi, mai mult pentru vin decat pentru fier, pleca.

- Uf! bine ca e batran!... Daca ar fi fost tanar?...

in ziua de San-Petru ma sculai cu o frica care ma facea sa tresar la fiece zgomot.

Ce... nu s-au mai vazut batrani smintiti insurati cu fete de 18 ani?...

M-am plimbat trei ceasuri prin curte. Asteptam pe acest rival cu nerabdarea cu care asteptam uneori pe Irinel. Ma insel sau nu? Aceeasi senzatie, identic aceeasi se petrecea in mine, asteptand obiectul urii ca si cand asteptam pe acela al iubirii... Voiam sa-l vad... mai curand... intr-o clipa... sa-l cunosc... sa aflu cine era...

Pe la zece ore, o trasura se opri in dreptul portilor. A sosit. Cand il vazui, incepui sa rad. Prea era slab, prea era batran! Elegant, nu e vorba: cu redingota neagra si cu legatura rosie. L-am salutat cu respect si, pot zice, cu dragoste. Cait ca urasem pe un astfel de batran cu parul alb ca zapada, ma dusei linistit in gradina.

Ce nepasare in toate! Usa de la gradina se deschise ca si cum vantul ar fi trantit-o. Irinel aparu. Privi in toate partile si, vazandu-ma, se repezi spre mine. Vantul ii flutura rochia de batista alba cu bobite negre.

Era galbena. Ma lua de mana. Mana ii tremura. Vroind sa vorbeasca, imi zise de mai multe ori:

- Stai... stai... stai sa rasuflu... Apoi tacu si ma privi. Ce privire! Ochii ei scanteiau; albastrul lor mi se paru un ocean revoltat, fara fund, fara tarmuri.

Privii in jos, prostit de o spaima neinteleasa. imi vazui ghetele si ma gandii: Azi mi le-a facut ori nu? Fireste ca da. Nu mi le face in toate zilele?

- Iorgule, stii de ce-a venit batranul?
- Nu, ii raspunsei eu c-o liniste stupida. Mi-a facut ghetele... ori a fost roua...
- Iorgule, stii ce mi-a zis tata?
- Nu.
- Sa pui rochia de fulard.
- Rochia de fulard?... A care-mi place mie?...
- Dar stii de ce sa ma gatesc?
- Fireste ca da. Ea tresari. Eu continuai, stergandu-mi o gheata cu batista.
- Fireste ca stiu... Nu este azi sarbatoare mare?
- Ah! imi raspunse ea trantindu-mi mana de care ma tinea, nu stii nimic! Ce om indiferent si nepriceput esti!

Indiferent? intelesesem tot din privirea si emotiunea ei si cu o liniste care, desigur, nu era a mea, ma plecai si-mi stersei si cealalta gheata.

- Batranul a venit, a venit, Irinel... Era alba. Buza de jos ii tremura. Lumina ochilor i se intunecase.

- Batranul a venit... Irinel... Ei, si?... O sa dejuneze cu noi?... Atat mai bine... O sa fim mai multi la masa...

Eu vorbeam?... Nu eram decat eu si ea in gradina...
- Batranul a venit, a venit! imi raspunse ea, acoperindu-si ochii cu amandoua mainile. Batranul a venit, pentru ca cineva sa se duca din casa asta!... El are...

Irinel incepu sa planga.
- Ce are?...
- Un baiat, inginer...
- Inginer? A invatat ingineria?...
- Da, a invatat ingineria! raspunse furios Irinel. Da... a invatat in-gi-ne-ria, si cineva o sa se duca din casa asta!

O vazui cum se opri in pragul portitei, cum s-apleca usurel si, luandu-si poala curata a rochiei, isi sterse obrajii de lacrimi.

Ma uitai lung dupa ea, apoi ma lungii cu fata in sus sub o bolta de pomi roditori.

Ce de viata in natura! Merele indoiau ramurile groase; unele vrabii ciripeau, scuturand din aripi; altele cadeau gramada, incaierate intr-o lupta desperata. Pe fata mea soarele ploua rotocoale de lumina. Simtii lacrimile alunecandu-mi in urechi, ma sculai in picioare, ma uitai spre portita si zisei cuprins de o melancolie infinita:

- Doi se vor duce din casa asta...

A doua zi prezentai unchiului meu o falsa recomandatie in scris - a unui doctor - care ma obliga sa ma duc la Bourboule sub pretext ca sufar serios de plamanul stang.

Sa trec mai repede peste acest moment. Am sarutat mana unchiului meu si pe Irinel!... Pe Irinel!... Trecusem hotarul tarii. Priveam pe fereastra deschisa a Statiune balneo-climaterica in Franta, in apropiere de cheile raului Dordogne.

vagonului la intinsele campii ale Ungariei. incepui sa ma gandesc. Dar daca nu m-ar fi privit asa de adanc? O privire fixa ma ameteste. Dar daca mi-ar fi spus ea mie ce-as fi voit sa-i spun eu ei? Timiditatea, in gradul acesta, sa fie una din formele nebuniei? Dar ce curaj mi-ar fi trebuit?... Cum as fi marturisit unchiului meu?... Irinel nu-mi era ca si sora?...

Imposibil!... Fusese fatal!... Locomotiva gafai si scoase un suierat asurzitor... Cateva lacrimi pe fereastra... Cautai cu ochii incotro ar veni tara si cam incotro ar cadea casa si gradina unde fusesem fericit... Un semn cu mana si zisei oftand:

-Adio, Irinel!...






Irinel


Aceasta pagina a fost accesata de 4469 ori.
{literal} {/literal}