Fanta-Cella
de Barbu Stefanescu Delavrancea
Aici tipatul goelanzilor nu e, ca aiurea, ascutit si jalnic. La Miramare cerul e albastru ca o bolta de peruzea. Marea se indoaie in cute de smarald, batand malurile golfului si prelingand licarisul zarii, arcuit din lagunele Venetiei pana in livezile Iliriei. salupele, cu doua panze, aluneca, se intrec, ca lebedele cand isi incondura aripile si vaslesc adanc cu picioarele lor cenusii. si nu e dor, nu e farmec si cantec de dragoste pe care calatorul sa nu-l simta izvorand de pretutindeni din panza ce lincaie molatic si din albia tarmurilor cu gradini de chiparosi si portocali.
si daca navodul atarna greu, pescarii intind vesel de funii. Muschii lor de arama se umfla; manecile trosnesc; chipurile lor, torturate de opintire, se-nvioreaza; iar cand apar din valuri maldarele de pesti, care sar si scutura din coada, incep cu totii sa cante, in mijlocul suietului de peste ape, cantece mostenite de la stramosii lor.
Eviva! colt fericit al lumii, cu adieri si calde, si racoroase. Cat vei fi bogat in peste si aurit de soare, vom pluti in copaile noastre pana in matca Adriei.
Apus norocos, ce momesti vietatile undelor si le arunci in ochiurile plasilor late, vanturile tale arar vin naprasnice si haine; norii se bolovanesc si se sparg pe loc; ploile repezi parca inceteaza inainte de-a incepe. Eviva!
Cerul nostru e ca un copil blajin, plange ca sa rada indata cu lacrimile in ochi.
Eviva! gradina fericita a lumii!
Pe tarmul dinspre Molo, printre stanci de var si de cremene, pescarii se odihnesc, rad si mesteca tutun, scuipand cleios si gal Castel zidit pe o stanca, pe malul Marii Adriatice, la 6 km. de Triest. Sa traiesti! (it.)
ben; cu palarii de pasla vanata, pleostite intr-o parte; pantalonii sumesi pana la turloaie; camasile groase, desfacute pana la umeri; piepturile lor cu par roscat, stufos si cret; rasi, uscati, cu toarte de argint in urechi.
Cosurile de catina stau incarcate cu peste proaspat. Femeile ii asteapta fluturand batistele pe inaltimi. Copii coborand in carduri ii intreaba, din departare, daca au prins raci, crabi si stele de mare.
Dar pescarii au tainul lor de glume, cantece si povesti. Tinerii spun ce furtuni au invins, ce fete din Triest au induplecat si cati delfini au intrecut la inot. Batranii povestesc cruzimea condotierilor si cate se mai zic de Stanca sangelui, de Crucea capitanului Piombo si de Umbra Lagunei, care rataceste din miezul noptii pana se albeste luceafarul diminetii ca un ban de argint.
Numai mos Fanta sta tacut, rezemat de-o lespede ocolita cu merisor. Barba si pletele-i albe, turturate de sarea marii, i-acopera ochii si fata uscata si scorojita ca o piele de miel intinsa la soare.
- Ai gura si cimpoi, fa sa rasune dealul si smarcurile marii...
- Aide, mos Fanta, adu-ti aminte din tinerete...
- Uita dorul celor pierduti... tot se ascunde, nimic nu se pierde...
- si ca destul vei tacea lungit pe scanduri de molift, cu mirul pe frunte si cu pamant in gura.
- Canta-ne, ca ti-or canta si tie greierii, serpii si broastele... Mos Fanta scutura din cap si amuti gluma tovarasilor sai.
- Ei! cimpoiul meu de cincizeci de ani a uitat sa rada, ca de-l umflu sa indruge Tarantella din Neapole, el plange intruna, tovaras trist al inimii mele.
Burduful cimpoiului se umfla, ca o lighioaie ce inviaza, si tiuitul lui, lung, migalit, inganat parea ca o veste trista din capatul apelor. Ochii lui mos Fanta luminara in negura orbitelor. Fermecat de amintiri, incepu sa spuie:
Cand lumea nu era pustie si soarele rasarea de doua ori, fara sa apuie vreodata, Fanta-Cella alerga zglobie pe crestetul golfului, manand caprele din iarba rascoapta a muchilor in pajistile grase de la umbra albastruie a dafinilor. si nu era lamaie mai galbena si mai parfumata ca parul ei despletit, nici cicoare mai albastra si mai invoalta ca ochii ei limpezi si blanzi.
De adormea, caprele ii mangaiau obrajii s-o trezeau in glasul pasarilor care se certau sub boltele de vita. Privirile i-alunecau pe poteca de argint trasa de soare peste velinta marii misuita de culori.
Petréle , albatrozii si muetele , cu aripi ascutite, retezeau netezisul apelor, muindu-si gusa, in goana vanatului. Ograzile de maslini, pe povarnisul golfului, ca niste petice de fum imprastiate pe-o panza verde si inflorita.
Atunci Cella, fara sa clipeasca, dreapta ca o faclie, canta. Vorbele ei curgeau ca niste picaturi de apa ce cad pe marmura. Nu era sir, nici inteles. Nu ghiceai gand, nici simtire omeneasca. si glasul Cellei suia fara capatai, repezindu-si dorul, nedeslusit si rece, intre mare si cer.
Cimpoiul, chinuit la subtioara lui mos Fanta, se tanguia ca si cum cineva l-ar fi sugrumat. Sunetele navaleau afara inghesuite, repezi si jalnice.
- De unde vii, Cella... odor din lumea fara carne, fara ura... de unde vii?
- De unde vin toti si calc pe unde nimeni nu atinge, imi raspunse ea mangaindu-si iedul grivei, ce-o impungea cu coarnele drepte si tepene.
- Un' te duci, Cella, unde te duci?
- Dincolo de lume, pe unde nimeni nu ma poate urma.
- si cand te infunzi in scorburile pietroase nu simti singuratatea ca o durere?
- Nu stiu ce e durerea, caci n-am cunoscut placerea, nu plang, Petrél pasare de mare de culoare alba, cu spatele si aripile cenusii (fr.: le Mueta pescarel (fr.: la mouette).
caci n-am ras niciodata. Pasarile San-Petrului alearga, despica vanturile, si pe senin si pe furtuna acelasi glas au, aceeasi fire... intreaba-le pe ele de sunt fericite ori nu.
- Dar spune-mi, Cella, cand noaptea se-ngana cu ziua, n-ai simtit focul inimii aprinzandu-ti obrajii? si n-ai intins bratele goale dupa inchipuirile mintii?
- Cine m-a intristat, ca sa fiu mangaiata? Cine m-a mangaiat, ca sa-l pot dori? si de ce sa ma mangaie? si de ce sa doresc? Mi-e destul ce vad, ce aud, ce inteleg, ce ma-mpresoara. Iasomia balsameaza aerul cu miros de faguri albi; soarele, in zori, serpuieste muntii Triestului cu chenare de rubin, iar la amiezi sparge si risipeste curcubeie care se misca in fiece cret al marii. Iata dorul si dragostea mea!
- Cella, daca nici pirat, nici pescar, nici pastor nu ti-a induiosat inima, pe cine chemi cand canti?... De ce canti?
- Cant ca mi s-a dat glas, cum privesc ca am ochi. Marea de ce-si canta povestea ei? Greierii de ce chiraie cand noaptea invaluie pamantul?
- Cella, tu ma privesti pierduta gandurilor, ca ruinele Servolo care privesc nepasatoare peste tot intinsul Istriei. Dar de-ai ghici, din ochii mei, cate nopti le-am facut zile, poate te-ai indupleca sa unesti iezii tai cu mrejele mele. si n-ar fi ciuta nedoborata, n-ar fi vant nebiruit, gandindu-ma cum ma astepti in pragul casei noastre...
si cand si-a plecat, la sarutarile mele, capul inecat in matasea parului, fiorii ii cutreierara trupul si broboane calde licarira in genele ei tremuratoare.
- Cine iubeste nu mai moare...
Noptile nu intunecau lumina inimii. Fericirea adormise pe perna pe care Cella isi odihnea capul. Sub ochii mei priveam necontenit intelesul vietii. Cerul mi se parea aproape ca un tavan Vechi cartier in orasul Triest.
azuriu; podoaba gradinilor din Miramare, ca un vis de care ne apropiam; viata, ca o vescnicie...
intr-o zi pluteam spre Triest. Despicam marea cu lopetile, imi bateam joc de zborul goelandului. si ma fierbea dorul de-a impartasi lumii ca la umbra dafinilor, pe unde atipeam mangaind pletele Cellei, nu e zi si nu e noapte ca orice zi si orice noapte, ci traiul zambet din stele s-o simtire din alte lumi. As fi murit de fericire daca as fi inchis numai in mine aceea ce toate inimile la un loc n-ar fi putut cuprinde.
O, de ce vanturile nu ma dete rechinilor! Viata n-ar fi murit, caci, adormind pe talazuri ca pe-un pat moale, cea din urma tresarire a dragostei ar fi calatorit vesnic, ca o fasie de lumina ce colinda tot infinitul, fara sa se stinga vreodata.
- Aduceti Chianti , rosu ca sangele! Turnati Barolo ce fierbe ca patima! strigara prietenii cand sarii in mijlocul lor.
s-am baut, printre fiascuri si femei desfranate, pana cand farul Triestului s-a aruncat lumina, ca o limba de aur, peste valurile intunecate ale golfului.
Cand ma intorceam spre casa, o noapte posomorata inghitise lumina stelelor, s-o noapte si mai profunda infasa mintea mea de mai multe ori. Cercai sa-mi inchipuiesc pe Cella in pragul usii, si, in creierii mei de plumb, acel chip, la care ma inchinam, s-amesteca, disparea. De-i zaream obrajii rumeni, ochii i se stingeau, de-mi aparea coama aurie, fata i se risipea ca un fum usurel.
De doua ori mania m-a ridicat in picioare. Am intins bratele, ca sa smulg locasul in care m-astepta fericirea mea si sa-l arunc in mijlocul apelor.
Vijelia rascula valurile, negre ca niste dealuri de marmura neagra, desfasurandu-le cu furie pana le spargea de maluri, unde-si lasau, ca niste bale de manie, spuma lor alba si amara. Vin rosu, spumos, din regiunea viticola Chianti, Italia. Vin spumos italian.
si cand, mai tarziu de miezul noptii, trasei zavorul si deschisei usa, Cella plangea, ingenuncheata la candela Madonei.
- De unde vii? imi striga ea, inecandu-si suspinele. Ce patimi ti-au stins lumina ochilor?
si disparu in intunericul noptii... Alergai. Cercai sa strapung intunecimea cu privirile aprinse de durere, dar inghetai locului... Pe Stanca Vultorii se ridica, in mijlocul noptii, un sul alburiu, si glasul Cellei s-amesteca in vuietul marii...
- Fanta! Fanta! cine iubeste nu mai moare! Apoi un zgomot de trup omenesc care cade si se amesteca in furia valurilor.
A doua zi, tarandu-ma pana la Stanca Vultorii, marea era neteda ca o oglinda. Nici o cuta, nici un cerc nu-mi arata mormantul fericirii de ieri.
Marinari, voi, care biruiti vijeliile, fugiti departe de Triest. Despicati muntii si varati in pantecele lor odorul zilelor voastre. Numai acolo omul apelor ar scapa de omul oraselor!
Mos Fanta tacu. Sprancenele i-acoperira ochii. Pescarii soptira, facandu-si cruce: E nebun, sarmanul, e nebun! Batranul pleca. isi umfla cimpoiul si, dupa o tanguire de sunete ascutite care iti taiau auzul ca un ferastrau subtire, mormai, in tacerea apusului:
Cand lumea nu era pustie si soarele rasarea de doua ori fara sa apuie vreodata, Fanta-Cella alerga, zglobie, pe crestetul golfului, manandu-si caprele din iarba rascoapta a muchielor in pajistile grase de la umbra albastrie a dafinilor... si nu era lamaie mai galbena si mai parfumata ca parul ei despletit, nici cicoare mai albastra si mai invoalta ca ochii ei limpezi si blanzi...
Fanta-Cella
Aceasta pagina a fost accesata de 2972 ori.
