Vaduvele
de Barbu Stefanescu Delavrancea
Oamenii, cand n-au ce face, se-apuca de galceava. Se dau la vorba, si destul e unul s-o apuce anapoda, ca cearta e gata. Prostia pandeste mintea omului cum pandesc lupii razna oilor. Cand inima e spre rele, apoi velinte de flori sa-i semeni, ca tot ciulini si palamida da si, de n-o gasi in miere fiere, iepuri la biserica, caini cu covrigi in coada si apa Dunarii prin curtea vecinului, atunci e atunci, sa te mai tii, Parleo, ca nu-si mai vine in voie macar de i-ai da tot maruntisul si pe deasupra si toiagul lui voda pe spinare.
Se intampla, cateodata, si mai altfel de cum gandesti. Nici lene, nici prostie, nici rautate sa nu fie la mijloc, si totusi sare omului tafna din senin, din iarba verde. Ba ca s-a gandit la cutare lucru cand a zis cutare cuvant; ba ca a tras cu coada ochiului cand se uita la mine; ba ca ii dau din toata inima si-mi raspunde: As, la ce te mai superi! si pe-asa povarnis, pana nu s-o izbi omul de vale, nu se mai opreste. Din buna prietenie ajungi sa te uiti chiondoras, si zavistie, si chiloman tocmai cand crezi ca lumea toata este a ta.
Asa e. Ca de ne-om cantari cuvantul cu cantarul si ne-om masura privirea cu cotul, ori sa numeri cate pahare de vin a baut omul la masa ta ca sa nu-l inseli la a lui, s-a dus prietenia pe copca, c-asa e facuta sa fie dragostea, fara streang de gat si fara calus in gura.
Cine a auzit si nu s-a crucit de neintelegerea mamei Iana cu mama Ghira? Din vecine de omenie, cu datini frumoase, acum, toata granarimea stie, de la fetiscane pana la bunici, c-au ajuns la cutite. Se minuneaza pana si copiii; si cand, calari pe bat, isi incura armasarii de-abia sa-i tie, pe dinaintea caselor lor, furiseaza cate-o privire, si-ascut urechile, doar d-or prinde ceva, sa alerge apoi sa spuna ca ce e nu e bine, s-a facut lumea rea, se da railor si umbla cu soalda.
Mama Iana si mama Ghira erau vaduve. Mama Iana avea pe Irina, mama Ghira pe Raducanu. Atat ramasese din doua neamuri harnice, c-adusese muscalul bolesnite si boli de secerasera lumea in toate partile.
Da', slava Domnului, nimeni pe-atunci nu pierea de foame, nici ca ramanea la Craciun fara porc, la Paste fara vesminte noi si la Mosi fara doniti si ulcioare si pomana mortilor.
Amandoua aveau de la raposati acareturi bune, asezate cu temei, sa tot tie si sa nu mai putrezeasca; ceva bani cheag, ograzi cu pruni si zarzari, gradini cu flori si legume, toate ocolite cu garduri-pleturi, sa nu vezi prin ele, si umbrite cu stresini de maracini.
Ca dupa cum se sfatuiau intre ele: Omul e sarac numai cand doreste ce nu are si nu se multumeste pe ce are; cine ravneste la bunul altuia numai cinstit nu este, ca, de-ar putea, l-ar fura; bine e sa ramai intr-ale tale.
si cand se indemnau la lucru, urzind panza ca un brau alb intins de-a lungul curtii, ori se cracanau in duzi sa-si umfle sorturile cu frunza pentru gandaci, se mangaiau cu cuvant bun si asezat:
- Vezi d-ta, leica Ghiro, cand te multumesti pe putin, da si D-zeu. Prunilor nostri li se frang cracile de incarcati ce sunt.
- Poi da, leica Iano. Da' gandacii d-tale merg bine? Ai mei mananca de sting pamantul.
- N-au cum sa fie mai bine. Sprancenatii mai ales, bata-i sanatatea, sunt ca pe dest si parca-s incondeiati, sa zici ca le-a tras cineva sprancenele, tocmai ei, care se deoache si de-un copil.
- Sa stii ca de Sfanta Marie o sa tai curcioaica a mai grasa si sa intindem o masa strasnica in fundul gradinii, ca prea ne-au mers dupa plac cu toatele! si Raducanu meu e un zmeu de flacau, ca in postul Craciunului implineste saptesprezece ani si mana caii mai abitir ca bietul raposat, D-zeu sa-l ierte. tesala, tesala; pologul lui n-are pic de gaura; sa fie sanatos, ca, de pune vartejul, ridica caruta cu cinci chile parca n-ar fi nimic.
- Ei, leica Ghiro, nu ca ravnesc, dar iti spun si eu, uite, mie mi-e mai greu, ca alta e flacaul, si alta e fata la vatra vaduvei. Irina mea e vrednica de n-are cum mai fi, da' tot se simte ca nu e cruce de voinic in casa. Vezi d-ta, e altfel cand trece barbatul prin batatura; unde calca, colo, rar si indesat si mi-ti stapaneste c-o privire cat tine curtea; si pasaret, si catel, si purcel se dau in laturi si se fac teaca de pamant ca trece stapanul, nu gluma. inteleg si lighioile... ce gandesti d-ta? Da' pe Irina cateii o intind de rochie, purcelul ridica ratul in sus, procletul, si-i guita a mancare, fofologii de rata fug de la closca si-i dau tarcoale cascand ciocurile lacom.
- si ce socotesti d-ta, lelita, c-aici adica sa nu fie nici o potriveala? Ce, dumitale ti-ar parea rau ca sa facem din doua curti una, din doua mese una mai mare, si lighioile noastre, toate la un card, sa aiba si stapana ca sa le rasfete, si stapan sa le porunceasca, iar d-ta sa ai si fata, si baiat, iar eu sa am si baiat, si fata?
- Sa dea Dumnezeu, cumatra!
- Ce, n-ai luat seama cum se-nvoiesc ei? Apoi o veni vremea si s-or alege batranii cu batranii si tinerii cu tinerii.
- Sa dea Dumnezeu!
- Ca asa se primeneste omenirea. Ca maine o sa te vad cu unul in poala, cu altul in carca si cu altul in troaca, si bunico, incoa, bunico, incolo, mai intelegi, capule, daca-ti da mana!
- Sa dea Dumnezeu!
- Ca de-o lege suntem, doar n-o sa ne legam pe pricopseala cu greci, cu bulgaroi, cu turci si cu hantatari.
- Fereasca Dumnezeu, cumatra! intr-o zi, ca niciodata, mama Ghira, dupa asa vorba buna, o aduse cam in sfarcul biciului, fara vrun gand rau:
- Lelita Iano, da' ce-ai patit sa lasi pe peretele alb ca laptele o pata de pamant galben? Nitel var stins, nitel nisip cernut, nu e a treaba. Ca si casa, ca si noi, are obraz. Ce-ai zice d-ta de mine sa ma vezi cu caraie pe obraji?
- Uite, ca pacatele, am uitat, manca-m-ar pamantul...
- Apoi, cumatrita, asta e dat fetei sa ingrijeasca de curatenia casei. Asa am apucat noi de la parintii nostri.
- De, lelita, o mana de fata am, n-am zece. Cine sa depene, cine sa faca teava, cine sa deretice, cine sa aduca apa?
- Iar cocenii si cojile de dovleac prea va stau in pragul usii. si curtea, ca si masa, se cuvine sa fie curata. Ce-ai zice d-ta de mine de-as pune bucatele pe-o masa patata?
- Asa e, lelita Ghira, cum m-oi da jos, am sa curat ca in palma.
- Da, cumatra, dar sa stii de la mine, curtea e a fetei; ca de n-o invata de-acum ale ei, nici nu le mai invata. De n-o pune mana pe tarn, tarnul nu-i striga aoleo.
- Poi, sa-i mai crezi si d-ta, ca la paisprezece ani nimeni n-a avut douazeci de ochi.
- O data sa crezi lenei, a doua oara ii crezi fara sa vrei. Lenea e ca porcul... scarpina-l o data pe burta, a doua oara dai in el, si el intra in casa.
- Vezi d-ta, aici ai vorbit cu pacat, ca Irina mea numai lenesa nu este.
- Se prea poate; da' eu, cand eram ca dansa, ma invarteam intr-un calcai; nici un lucru nu se clintea din locul lui. Pe dinauntru odaile ca paharele, pe-afara curtea ca o tava, si prispa de s-ar fi cojit, macar intr-un locsor, mi-as fi taiat mainile din cot.
Fu de ajuns mamei Iana. isi iubea fata ca lumina ochilor. Trase necajit un vlastar de dud, indesa foile in sort si, dregandu-si glasul, dupa ce se sterse la gura, zise cam intepat:
- De, cumatrita mea, fiecine isi spala rufele in albia ei, si, de-a fi floare, de-a fi carbune, pe umerii lui isi poarta camasa. Mie, din mila Domnului, Irina, atata suflet mi-a ramas pe sufletul meu, si de-a avea vro vina, nu pot s-o jupoi de piele. Ca copilul, nu e picat din soare, si d-ta ai fi tragand multe cu Raducanu d-tale...
- Fereasca Dumnezeu! Nu s-a pomenit! Unde se afla! N-a avut la cin-sa vada!
- Apoi sa ne vedem cu bine! zise mama Iana si, infigandu-si sortul in brau, se dete repede din varful dudului.
- S-auzim de bine, raspunse uscat mama Ghira, apoi, ca si cum si-ar fi adus aminte de demult, ingana sfios si mandru: Maine e randul vostru. Veniti la noi? Sa v-asteptam cu masa?
Iar mama Iana, strecurandu-se printre prunii brumarii, incurca doua-trei vorbe:
- Sa vedem... om veni... ca de... mai cu deretecatul curtii... mai cu carpitul casei... om veni... sa vedem...
Mama Iana, cum ajunse acasa, tranti frunzele in mijlocul odaii. Gandacii se tarau in carduri grase si balaie pe velintele de frunze. si nici ca se uita la ei. Nici o vorba buna nu le spuse, de unde pana aci ii mangaia cu ochii si cu cuvantul. Irina depana. si barem n-o intreba ce face. De-a dreptul la tarn. il smulse din coltul magaziei si incepu sa mature in toate partile cateva coji de dovleac si doi-trei coceni, ca numai gramajuie nu-i facea. Apoi lua grabnic un bulgare de var, il stinse si trase cateva bidinele pe pata din perete. Irina lasa rodanul si iesi dupa ma-sa, care robotea tacuta.
Camasa ei subtire si creata, cu manecute largi si scurte, se aduna in cute la betelia rochiei, se lipea de spinare si se incovoia pe sanu-i rotund si cucuiat. Asa de fragezi ii erau obrajii, asa de curata si limpede privirea ochilor sai negri, umezi si luciosi, ca ai unui vitel de trei zile, ca ai fi inteles pe loc de ce durea asa de mult pe mama Iana cand ai fi atins macar la degetul al mic pe Irina ei.
Mama Iana era posomorata cum nu fusese de mult. Avea ceva greu pe suflet, ca dadea o data cu bidineaua, si tot isi vara mereu tamplele carunte sub barisul verde, si misca buzele parca ar fi spus ceva in mintea ei. Mai la urma, Irina deschise gura cu sfiala si-i zise dragastos:
- Da' ce ai, mama? Cin' te-a necajit? Eu am ispravit tevile. De ce nu mi-ai zis mie sa matur curtea?
- Nimica, maica, raspunse mama Iana. Iata lumea, cum e lumea facuta. Ba ca nu e maturata curtea; ba ca nu sunt curati peretii; ca har, ca mar, si te seaca la inima. Ia, alde Ghira, ce-i casuna si ei... s-a sculat cu plapuma in cap... a calcat cu stangul azi-dimineata...
Irina se puse pe ganduri. Sa-i fi zis mama Ghira vreo vorba rea? Sa fi ras de ei? si ce i se parea mai ciudat e ca nu-si putea inchipui cum poate fi cineva rau, mai ales mama Ghira, ea, care are un baiat asa de voinic si de vesel, ea, care totdeauna le-a pasit si parasit pragul cu vorba parinteasca: Bun gasit, lelita, Bun ramas, lelita, Ce mai ala-bala?, Irino, s-alalalt obraz, Da-mi si ochii, Asa, sa te faci mare, puica maichii. Cum, adica omul o fi si altfel de cum se arata? Ca mama Ghira daca priveste pe batatura lor gastele cu bobocii care pasc, gainile cu puii care ciugulesc troscotul si curcile cu puii lor plapanzi si cu fulgii zbarliti, pune mainile in solduri, ii rad ochii si zice din toata inima: Bata-va sa va bata sanatatea de lighioi, sa va inmultiti ca nisipul marii! Vrea sa zica ca le vrea binele. Atunci cum de-a mahnit pe mama Iana? si, necajindu-se ca nu intelege nimic, rezema capul de perete si intreba pe ma-sa, sa-i spuna:
- Cum e omul cand se inraieste? isi uita de zilele de pana in ziua aia? Nu mai vede inaintea ochilor? Nu se mai intoarce in toata viata?
- Ei, Irina maica, raspunse Iana cu un zambet amar, asa e omul... se intoarce, ca si lastunii se intorc... Da' vezi tu, de cade pustia de ploaie sarata pe soimanele de bucate, le paleste foile, le seaca spicul, si bucatele nu se mai intorc...
Irina ofta. Ar fi plans si-i fu rusine. Banuia multe din vorbele ma-sei.
- Mama, maine e duminica si e randul nostru, mergem la masa l-alde maica Ghira?
- Sa alegi fasole de fiertura si maine dimineata sa arzi testul pentru azima, sa coci ceva ardei si patlagele vinete... O sa mancam acasa.
Asa raspunse Iana intrand in casa. Irina ramase locului. O apuca cu calduri: i se batea ochiul drept; i-ardea o ureche; inghitea in sec; si, nemaiputandu-se stapani, incepu sa planga, ca si cum ar fi dus la groapa o muma din cele doua si n-ar fi stiut pe care din ele.
Duminica asta nu mancara impreuna. si unora, si altora le parea rau. Alde Ghira se gandi:
Asa e... sa zic ca eu as fi de vina... da', tocmai de-aia, de ce sa nu vie ele la mine? Slaba nadejde daca de-o vorba le sare tafna...
Alde Iana inghiti cu noduri. Bine... sa zic ca eu m-am zbarlit de pomana... dar cine-a inceput?... si ce, a grozavie era sa mai vie o data si sa-mi spuna omeneste: Ia fugi de-acolo, lelita, si poftim la masa la noi...
Azi asa, maine asa, pana incepu sa le fie teama una de alta. La inceput isi mai dadeau buna ziua in fata, pe urma plecara ochii si sfarsira cu o motaiala drept buna vremea si multumim d-tale.
Ba mai pe iarna se plansera copiilor, care ascultau tristi si tacuti:
- Ma! da' repede mai trece Iana pe langa mine... ca o vijelie!
- Bre! da' s-a calugarit Ghira, pune ochii in pamant pe langa mine... parc-as fi luat vederile cuiva!
- Poi ce fel, mai bine da Iana prin noroi decat sa se intalneasca cu mine pe-o poteca...
- Vezi d-ta, Ghira ploua, Ghira zbiceste, ea e nor, ea e vant, ea e soare... ale ei sunt potecile... de ma vede, abia trece poteca, ca sa ma tie smirna in capul celalalt...
- stii, Raducane, ca Iana a dat drumul galetii cand m-a vazut ca vreau sa apuc de roata putului? Te-ai fi gandit la una ca asta?
- Asa, Irino mama, cum ma vezi si te vad, eram la biserica, am intins lumanarea sa mi-o aprind de la lumanarea ei, s-odata s-a facut ca-i cade jos, ca sa se stinga. Toate muierile au inteles.
Uneori mai venea Raducanu pe la mama Iana, da' statea mai mult rezemat in picioare decat pe pat. Asa, se mai ducea Irina pe la Ghira. Ce mai faceti? s-atata tot.
Astfel trecura aproape toata iarna. Nu se uitau de iese ori nu fum pe cosul celeilalte. Daca s-auzea una busind sa taie lemne, cealalta o astepta sa ispraveasca, ca nu care cumva sa o zareasca prin gard. Ei, dar la lasatul-secului de Pasti e mai mare pacatul sa nu-si faca barem datinile mostenite de la parinti. Sa nu manance placinta cu branza impreuna, sa nu bata alvita baiatul si fata la aceeasi grinda, da cel putin sa schimbe doi bulgari de alvita si doua lumanari de seu.
Se asternuse zapada de trei palme. De pe cosurile caselor se ridicau suluri de fum ca niste copaci. Pe seara ceata se lasa usurel si ineca mahalaua. Gradinile si acoperisurile caselor abia se mai zareau albastrii-neguroase. in geamurile vecinilor, lumini galbui.
- Fa degrab', Irino, de lumanari si de alvita pentru alde Ghira, zise mama Iana, ca vad eu de turta din spuza.
si, dupa ce pleca fata, mama Iana, ea, care se gandise sa apuce inaintea Ghirei cu omenia, tot ea bombani necajit:
- Parca le-ar fi cazut nasul si gionatele sa vie ei intai... Ghira, cum vazu pe Irina cu lumanari si alvita, increti fruntea, se rosi, zbarci din nas, se gandi: adica cum, vecina s-o umileasca apucand inainte cu Doamne ajuta? si fara multa vorba:
- Bre, ce pari de lumanari! O sa ardem pana la anu pe vremea asta!
Erau cam micsoare lumanarile. Biata Irina saruta mana mamei Ghira, dadu buna seara Raducanului, puse ochii in pamant, apoi pleca mahnita ca nu mai intelegea lumea.
Raducanu veni si el la mama Iana. Iana se uita crucis la dansul, se posomori si-i zise, dand capul pe-un umar:
- Maaa, da' strasnica alvita! Ne scoatem si maselele intr-insa. Unde o gasirati voi cu atatea nuci?
Ce e drept, alvita era cam sfaramata, cam negricioasa si nu prea se vedea sa aiba nuca. Raducanu se rosi; isi stranse caciula la piept; si, dupa cateva bineturi incurcate, se uita lung la Irina, care abia isi tinea lacrimile. Pleca. in poarta mormai, ars de nimicurile astea:
- De hotarat, si mama si ma-sa si-au pierdut mintile. Asa se invrajbira, fara sa vrea, ca si cum Necuratul si-ar fi varat coada. Bombanea una intr-o parte, alta intr-alta. intr-o buna dimineata, ce i se paru Ianei? Ca Ghira ar fi aruncat peste gard laturile la dansa. Ca sorbita de vantul turbat, asa veni de catranita si-i zise fie-sei:
- D-apoi ce, Irino, s-a sfarsit pamantul? Alt loc nu gasea sa-si verse murdariile? Eu nu pun palma la scuipatul nimanui.
A doua zi si-arunca laturile si gunoiul peste gard, la mama Ghira. Vecinii si vecinii vecinilor incepusera a sopai: ca batranele prea sunt de tot, prea se ocolesc, prea se uita chiondoras, prea-si dau, la vreme de batranete, barisul pe ceafa si poalele peste cap.
Zvonurile astea le impuiara urechile si le atatara una contra alteia, fara nadejde de pace, ceea ce le ustura si mai rau.
intr-o zi, spre primavara, mama Iana inhata de sort pe Irina si-i zise cu manie:
- Vezi, tu zici ca nu stiu ce si nu stiu cum, dar cine mi-a ciopartit toti prunii de pe langa gard daca nu dumneaei, cu manusita dumneaei?
- Poate ca vantul, mama, raspunse Irina.
- Vorba sa fie; sa vorbim sa n-adormim! Vantul frange plopul, pluta, nucul, salcamul, zarzarii, perii, merii si gutuii, dar nu prunii, cand n-au pic de frunza si de rod in ei. Asa? Lasa pe mine, au sa treaca vijeliile si pe la ei!
De-a doua zi incepu sa reteze cracile prunilor care treceau peste gardul ei. Prunii de pe langa gard se injumatatira si la una, si la alta.
Mahalaua se crucea. Doamne fereste!... Ce e sa nu mai fie! Mai era ca la trei degete de zapada, incoltea urzica si ghioceii. Mama Iana iesi din casa si se duse asa, in nestire, in ograda cu pruni. Ce n-ar fi dat sa fie tihnita si cu vechea prietenie, prietenie. si, in vreme ce-si invartea gandurile in cap, ce i se paru ochilor ca o scurteica neagra s-apropie de gard si o mana omeneasca azvarle, in gradina la ea, un starv de cioara.
Asa! lumea-si bate joc de bunatatea ei? Ea se caieste, si ceilalti rad si-si scutura puricii in cojocul ei? Sa vedem: care pe care? si incet, pas-pas, se apropie de cioara, o lua de sfarcul aripilor, o invarti de cateva ori s-o azvarli cat putu in gradina Ghirei. Cioara se intoarse inapoi, si iarasi se duse, si iarasi veni. Fiecare din batrane, cu capul in jos, aduse de mijloc, cautau in pamant - ca doi cocosi care se lasa din bataie si se pregatesc sa inceapa din nou - asteptau, tremurand, bombanind, cu nerabdare, cu necaz, sa arunce starvul in ograda vrajmasei. isi sarau inima cand auzeau cum rabufnea de pamant mortaciunea. Iana pleca si ramase Ghira. Se intoarse Iana si pleca Ghira. Cu asa pofta se maraie cainii cand ii despart gardurile.
- Vasazica, ograda mea vine ca un fel de groapa de murdarii pentru Iana... zise Ghira, vorbind cu Raducanu, si-si freca buricele degetelor inghetate.
- Adica de ce sa nu-mi manjeasca casa, de ce sa nu-mi puie cutitul daca isi descarca toate scarbele in curtea mea? lrino mama, sa nu-ti mai calce piciorul pe la ei!... Sa creada lumea ca mori dupa cine stie ce?...
Asa se tangui Iana fie-sei. Iar Ghira, manioasa foc:
- Raducane, una si cu una fac doua. Cainele care cerseste din usa in usa nu pazeste nici o casa. Din doua praguri, unul: al meu sau al lor!... Ce, vrei sa zica mahalaua ca te-au obrocit?...
Copiii sufereau pe tacute si, de ce sufereau mai mult, mai mult doreau sa se vada, sa-si vorbeasca, sa-si verse focul...
Batranele vedeau parjol inaintea ochilor. Adeseori visau ca le ia casa foc, ca vin turcii, de otelite ce erau una contra alteia.
Se pusesera Babele cu un ger in nestirea lui Dumnezeu. Ce sa te pomenesti cu Ghira, ce i se paru ei, ca ar fi lipsind cateva nuiele din gard, tocmai de unde incepea impletitura ei.
- Ei! apoi stai-mi-te, jupaneasa Iano... de-alea mi-ai fost?... A doua zi, cu noaptea-n cap, incepu sa scoata nuiele din gardul impletit de-alde Iana. si smulse, si smulse, pana ce vazu prin gard ca prin geam. Iana, prinzand de veste, muri si invie.
- Asa? asa? asa?... Bine! bine! bine!... Pe la miezul noptii se scula binisor de langa Irina, se imbraca, trase ivarul usii si se duse pusca la gard. Masura ce masura, de colo pana colo, apoi, cand se incredinta bine care era partea gardului impletit de-alde Ghira, incepu sa smulga pleture intregi.
- Na, daca e-asa! na! na! na! Pana la Fiorii, una rupand, cealalta smulgand, din gard nu mai ramasese decat parii, insiruiti ca dintii unui pieptene rar.
Toate bune. Ajunsesera batranele la cutite, da' ce stricau copiii? O viata intreaga impreuna. Copilaria cu desisul ograzilor, cu fluturii, cu zarzarele crude, cu ghicitorile, cu basmele, cu spaimele care ii ghemuiau unul intr-altul... naivitatea ca ar fi nevasta si barbatul cand Raducanu venea c-o troaca cu nisip, ca si cum ar fi venit cu grau de pe drumuri... si ea, legandu-se la cap, il astepta la umbra deasa de maturica, de poala Maichii-Precistei... Raducanul i-aducea craite, calomfir si busuioc, busuiocul si foile de calomfir sa le bage in san, iar craitele sa le puie la ureche. Greu sa traiasca unul fara altul. si asa, facandu-se din zi in zi mai mari si mai tacuti, se iubira din ce in ce mai mult. Cate nu le spunea primavara cu florile, vara cu poamele si cu pasaretul vesel? Cate nu simteau, fara sa inteleaga, simtind, lamurit, unul langa altul, ca le ard umerii lor lipiti! si cand, la saisprezece ani, Raducanu incaleca rotasul din stanga si pocni sarpele de bici pe deasupra cailor, luandu-si ziua buna de la Irina, fu mandru, desi ar fi dat si cai si caruta, numai sa nu se desparta de Irina, care-l privi pana il pierdu din ochi intr-un nor de praf si intr-un balangait departat de clopote.
Pacat de Dumnezeu! Copiii, de la un card de vreme, isi pierdusera veselia. Cap greu, inima grea, ochi galesi, obraji paliti.
- Raducane mama, ii zise Ghira in ziua de Pasti, de ce nu te piepteni?... si ce-ai tu de esti ofilit la fata?
El tacu, iar batrana furisa o privire spre alde Iana si bombani inghitind in sila un ou rascopt.
Mama Iana se parpalea cu Irina la soare.
- Irino mama, ti-ai pus rochia cu gura sucita, sortul soldiu, coadele pe ceafa si margelele ale mai urate tocmai in ziua de Pasti? si te jigaresti... sa juri ca cu tot dinadinsul...
Irina tacu. Mama Iana fulgera o privire spre alde Ghira, dadu din cap si ofta... Ei! he!
Frumoase si blande nopti! Luna argintie plutea in vazduhul plumburiu si limpede.
- Raducane, ce tot iesi noptile afara? Nu esti bine? Asa mormai Ghira la un miez de noapte. Baiatul se strecura pe usa, in varful picioarelor, usurel, ca o pisica.
- Irino mama, un' te duci?... intruna ai iesit noptile afara... N-ai fi bine... ai?
Asa intreba Iana, trezita din somn, iar Irina, tresarind, raspunse incetinel:
- Ei, si dumneata... Nu trecuse saptamana luminata. Ghira si Iana se trezira din somn. Pipaira locurile goale si calde ale copiilor. Le sageta la inima acelasi gand. isi facura cruce, se imbracara grabnic si iesira in varful picioarelor, cautand cu ochii in toate partile. Intrara in ograzile lor. Pitis-pitis, se strecurara prin ramurile intesate ale prunilor. Cum ajunsera in mijlocul ograzilor si aruncara ochii la gardul din care nu mai ramasesera decat parii insiruiti, inmarmurira de ce le vazura ochii. Pamantul li se invarti sub picioare.
intre doi pari, Raducanu si Irina stateau unul langa altul si unul pe altul se rugau sa nu mai planga. Luna, deasupra lor, ca un taler de argint, le inflorea vesmintele albe.
- Spune drept, Raducane, ti-e frig tie?
- Mie nu... Dar tie?...
- Nici mie...
- Irino, vrei sa te duci, spune drept...
- Eu?... Dar tu?...
- Nici eu... Batranele pandeau ca doi caini, incremeniti cu gatul intins in fata vanatului. Se vazura una pe alta si nu indraznira sa se miste nici una, nici alta.
Raducanu si Irina scoasera din san cate un ou rosu si ciocnira.
- Hristos a inviat, Irino!
- Adevarat c-a inviat, Raducane! Raducanu saruta pe Irina.
- Sa ciocnim si cu varful... zise Raducanu.
- Vrei inc-o data?
- Hristos a inviat!
- Adevarat c-a inviat! si Raducanu incolaci bratele pe dupa mijlocul ei subtirel si o saruta.
- Irino, tu iesi din cuvantul mamei Iana?
- Nu, Raducane, fereasca Dumnezeu...
- Nici eu! Dar de nu s-or impaca...
- Niciodata?... M-arunc in fantana...
- si eu in picioarele cailor... Batranele tresarira. Fiorul mortii le cutremura pe-amandoua si plecara nabusindu-si plansul, de teama sa nu-si sperie copiii. Toata noaptea au plans. Cum, sa ramana far' de copii? Eu sunt de vina! Capul meu al sec! Fudulia mea! Ma duc eu la dansa. Eu? Ma spanzur in usa ei. si nu-nchisera ochii pan' se lumina de ziua.
Copiii dormeau obositi. Ele, pocaite, cu capul in jos, pornira una spre alta, gandindu-se cum sa inceapa vorba. Cand ridicara ochii din pamant, se intalnira, fata in fata, tocmai langa parii unde copiii isi varsasera focul.
Fara vorba isi dadura mana si se privira multa vreme...
- Cumatra Ghiro, cine are mai multa minte, noi ori copiii? Ghira-si facu cruce.
- Nu-ti spuneam eu d-tale, ca toate se potrivesc pe lume cand vrea al-de-sus sa le potriveasca? Necuratul ne indemna: Rupeti-va gardul, iar Dumnezeu, bunul: Bine, impelitate, tu rupi gardul, si eu voi face din doua curti o singura curte...
Dupa zece ani, bunicile, cu parul alb ca zapada, sorbeau din ochi pe nepotii pletosi, carliontati si nebunatici...
- Ba, Cioca seamana ma-sei ca doua picaturi de apa...
- Ba, Udrea buflei e tat-sau gol, leit-poleit...
Asa indrugau, torcand la umbra salcamilor... c-asa fusese sa fie...
Vaduvele
Aceasta pagina a fost accesata de 3460 ori.
