Trubadurul

Trubadurul

de Barbu Stefanescu Delavrancea


Prieteni din liceu, sfarseam anul al doilea de facultate. Ceata noastra era un amestec de la Drept, de la stiinte si de la Litere. Unii, trecand examenele de Drept, urmau cursurile de la stiintele fizice; altii, distingandu-se la Matematici, rasfoiau tomurile lui Mourlon, ca sa sustie, cu mai multa inviersunare, ca Dreptul nu este o stiinta.

Trubadurul - cum il porecliseram noi - trecuse examenele de latineste si de greceste. Dezgustat de literatura veche, aruncand pe Leopardi supt cuvant ca prea e trist, purta in buzunarul unei haine maslinii poeziile lui Giusti si urma la anatomie si fiziologie cu o patima nefireasca si cu o scarba ascunsa.

De cum incepea luna lui mai, pentru noi incetau cursurile academice.

De la rontul al doilea inainte, ogoarele se intind verzi, imbracate in orz aspru, trifoi cret si ovaz orbotat cu graunte cari se clatina pe firisoare la fitece adiere. Ne-ar fi fost peste poate sa mai ascultam actiunea pauliana, sarurile cuprului, functiile ficatului si perechile de parghii.

Ne intelegeam instinctiv. O pornire vaga, ne prevestea, dis-de-dimineata, calatorie.

Soarele cald de pe cerul limpede, bazaitul albinelor si tolaneala cateilor de supt stresinile caselor insemnau golirea buzunarelor de hartie si de creioane, lipsa de dreptul roman, odihna descriptivei, pace determinantilor si sa ne vedem sanatosi infinitilor mari si mici.

Fiecare din noi infasura in batiste si ziare d-ale gurii pe o zi. si astfel, unii cu branza si paine, altii cu oua fierte si smochine, altii cu portocale si sardele, iar Trubadurul cu o nastrapa, mostenita de la bunica-sa, ne intalneam pe treptele Academiii, in fata statuii lui Mihai Viteazul.

Destul era sa zica unul din noi Haidem!, si catesicinci o porneam spre sosea, tacuti, cu capul in jos, sfiosi, pe Podul Mogosoaiei, si abia asteptand sa iesim o data la camp, caci banuiam noi ca in capul vreunuia se ascundea vro problema sociala, literara ori politica; sau ne asteptam ca, de la rontul al doilea incolo, Trubadurul sa ne cante ceva nou, pe cuvinte si melodii improvizate, triste, fara sir, dar profunde si ciudate.

Daca eu n-aveam alt merit decat dragostea de ceilalti si prietenia tuturora pentru mine, acest merit ar fi prea mic cand e vorba de tovarasii mei.

Revoltati contra scoalelor, cartind contra profesorilor, nesatiosi de studii, cercetand impreuna toate greutatile stiintii, rasfoind ultimele descoperiri, veghind noptile de iarna pe formule algebrice si pe operile criticismului modern, acesti frati de studii si de viata devenisera, inainte de vreme, niste capete culte si severe, pentru cari nimic nu era strain cu desavarsire.

Cel mai tanar era de douazeci si unu de ani. Slab, palid, cu capul mare si tuns marunt; ochi negri si vii, gene lungi si lucioase. Nervos si totusi stapan pe miscarile lui sufletesti. Cel mai neindurat analist in viata de toate zilele si in daraverile stiintii. Despicand si clasand orice problema, pentru el, orice corp, ca si orice adevar stiintific era un tot a unor particele de viata si de valori. Vrajmas al paradoxelor, in el se incarnase metodul d-a izbi mai intai in forma dinafara supt care se infatisa o controversa; odata cantarite cuvintele dintr-o cugetare si problema redusa la subiect si predicat, incepea a dumica ideea in sine. Ceilalti, pe vrute, pe nevrute, erau tarati pe aceasta cale pozitivista, cum ii ziceau unii, sigura si omeneasca, cum ii zicea el. scolile, in stiinta? Niste gogorite. Sistemele? Basme. Iar arta, mangaiere pentru saraci si moda pentru bogati. Vecinic nemultumit cu formulele sale, ar fi dorit sa aiba vreme ca sa studieze societatea noastra egoista, saraca, lenese, fudula, sceptica, inculta si nemiloasa. Pentru cei mici si umiliti, un adevarat amic, neimpacat contra utopistilor nebuni, cari, vroind sa le dea prea mult, s-au ridicat pe umerii lor si nu le-au dat nimic.

Dintre noi, cel pe care il iubea mai mult era tocmai vrajmasul metodului sau. Pentru acesta analiza era un mijloc, adesea fara nici o importanta. Vederile generale, dragostea sintezei s-a sistemului erau puterea si multumirea lui. Puternic si violent, o discutie de mai multe ore o inchidea intr-o fraza larga si vartos asternuta.

Cat pentru neintelegerile sociale - deosebiri de stare, de nastere, de inteligenta si de trepte - erau o greutate inchipuita, caci toate pe lume sunt bine si armonic; tot ce poarta pe umeri un popor e drept sa poarte; formele sociale si legile, daca nu le darama, le merita.

Al treilea era bland si indurator, in toate neintelegerile zgomotoase, din cauza limpezii sale convingeri ca nimic nu e sigur. Tot e probabil. Chiar dovezile matematice tin adesea de niste valori virtuale ce par valori reale, caci satisfac anume serii de probleme.

De cate ori nu ne zicea surazand:

- Daca argumentele voastre ar avea vro greutate reala si hotaratoare, ar trebui ca ele, turnate in oricare creier si pe deplin intelese, sa nasca aceeasi convingere ca si in voi. Eu inteleg, rand pe rand, tot ce-mi spuneti despre Auguste Comte; am citit cu voi aceleasi comentarii, nu schimb nimic din toate argumentele - as putea sa le repet chiar cu aceleasi cuvinte, ce dovezi pot sa va dau ca le inteleg? - si cu toate acestea mi se pare falsa calea pozitivismului. Se vede ca un mare adevar, la trecerea sa din natura in noi, nu se supune la aceeasi lege generala. si nu e adevar care sa fie perfect identic in toate capetele; dovada despre aceasta e ca in vreme ce acest adevar ramane in stare de abstractie, oamenii se inteleg, iar cand e vorba sa-l aplice, acelasi adevar se preface in fapte deosebite in parte, ba chiar pe d-a intregul deosebite.

La asemenea cuvinte, ironia celorlalti sfarsea prin a-l intreba:

- Duminica trecuta ai fost la biserica? Ce evanghelie se citea? Ce cazanie? Tu ai fi in stare sa zici poate cand ar veni vorba despre sf. stefan, care a inverzit nucul uscat al vaduvei.

El, fara a se sinchisi, razand de glumele noastre, ne raspundea:

- si de ce nu m-as duce? Fiecare om poarta intr-insul copilaria sa, micsorata, ce e drept, inghesuita de atatea impresii si idei noi. Pentru ce - cand nici mie, nici altora, nu fac nici un rau - sa nu-i fac ei placere ascultand o parabola? Care din noi intelege ce simte cand asculta o elegie de Chopin sau de Heine? si ascultati; si va face placere. Afara numai daca n-ati amesteca ce simtiti cu ce intelegeti si socotiti ca in om tot e constient, ca tot se poate pune in formule algebrice. Sunt sigur ca voi, daca ati descompus un acord in do, mi, sol, credeti ca ati inteles ce ati simtit cand ati auzit acordul. Discutati daca o linie dreapta la infinit este o curba inchisa si nu va dati seama cum omul a ajuns la ideea de unul si de mai multi.

Cu asemenea inceput de discutie, intr-o zi, ajunseseram in soseaua care duce la Baneasa. Scepticul ducea la brat pe Trubadur.

- Sa cante Trubadurul! Altfel, burduful cu paradoxe o sa ne ameteasca.

- Ba nu, mai bine sa ne spuie cate ape de colori vede el in pielita albastrie a cerului.

- Sa mai zica o data legenda de alaltaieri cu Fata gandului, de care cand te-ai fi apropiat ai fi inghetat sloi.

- Nu, nu, raspunse Trubadurul, catati in ochii mei si veti vedea daca-mi arde de basme.

Pe supt pielea lustruita a obrajilor lui se resfirau, ca o retea vanata, firele vinelor. Gura mica, cu niste buze subtiate, ca un arc tras cu creionul pe hartie alba. Ochii verzi dormitau supt pleoapele molesite, si parul negru i-atarna in talaji cu lumini argintii pe spetele inguste.

- Iar ai visat.

- Iar n-ai dormit ast-noapte.

- Asa e. Era o luna, catre miezul noptii, ca ai fi citit la lumina ei. si cu firea lui, p-asa luna...

- Ei, nu stiti nimic, raspunse Trubadurul. De trei zile mi-a ramas in nas mirosul mortii: rece, ranced, ceva de melc fiert, si n-am izbutit sa-l gonesc nici cu cel mai delicat miros, nici cu cel mai tare. Ma incearca frigurile. Cant cu vioara, si ea rasuna in cosul pieptului. Mi s-a rupt o coarda... am crezut ca a plesnit ceva de langa mine. De trei zile dorm cate zece ore. Ma destept si mi se pare ca odaia cu cartile e in vis. Mi-e frica sa ma misc. Numai cand ma spal cu apa rece, incet-incet, se trezeste in mine stirea de viata, de miscare, de lumina. Sunt obosit. As vrea sa ne odihnim.

Sariram un sant plin cu buruieni inflorite, taiaram o padurice de stejar, plecandu-ne supt ramurile cu frunze late si crete. La umbra unui carpen voi Trubadurul sa poposim.

Ne ingrijea soarta Trubadurului. Totdeauna fusese plapand si chinuit de vise, dar nu asa de slab si de deznadajduit. il cocoloseam cat puteam. Nici de bani, nici de casa, nici de carti el nu trebuia sa se ingrijeasca. Ne era drag peste masura. Durerea, ca si veselia lui erau desfranate. Nici tragedian, nici comedian n-ar fi putut sa-l intreaca in miscarea fetei, in privire, in mladierea vocii si in raguseala in care isi ineca glasul cand vroia sa-si arate dezgustul.

Fiecare din noi il intrebaram, cu un fel de cearta in glas:

- Ce e, ce ti s-a intamplat?

- Esti copil. N-ar trebui sa te lasam in voia d-tale.

- ti-am zis sa te muti cu mine. Se vede ca nu tii la nimeni pe pamant.

- Ba da, ba da, raspunse Trubadurul, ba tin prea mult, dar ma iubeste mai mult pamantul decat voi toti. Uh! si rece si greu trebuie sa fie! Voi nu stiti nimic. Nu puteti intelege pe deplin, bombani el, plecandu-si capul pe genuchiul meu. Ar trebui sa uitati tot ce ati invatat din carti, sa nu mai fi vazut nimic pe pamant, si acum, primul glas pentru voi sa va fie al meu, prima fata sa va fie a mea, cea dintai idee de viata sa v-o pot da eu. Numai astfel m-ati putea intelege. Altfel, orice v-as spune se va izbi de cine stie ce credinta a voastra dobandita cu multa straduinta. E greu sa ma intelegeti fara sa va sfaramati metoda voastra d-a judeca, d-a intelege si d-a simti. Nu stiti nimic... Nu stiti ca de trei zile...

- Ei, ce e? Ce ti s-a intamplat? ti s-a inecat corabiile pe Marea Neagra? ti-ai taiat capul si nu-l mai poti lipi la loc? Ce e? Ce primejdie? se rasti unul dintre noi cu un fel de necaz prefacut.

- Mai rau, raspunse Trubadurul, strangandu-si obrajii in maini. Sa nu radeti. De trei zile mi-a ramas in nas mirosul mortii; rece, ranced, ceva de melc fiert... si-mi scorboroseste narile si se duce adanc-adanc, pana in fundul creierului. Eu, care va spuneam cu ochii inchisi toate ierburile; eu, care va spuneam tot ce sopteati din departari de necrezut; eu, care va ghiceam la doi kilometri, ori strans legat la ochi va deosibeam numai printr-o atingere de deget, acum, acest miros imi omoara simturile. Auz un sunet uscat, vaz un trup alb si intins p-o masa de marmura si parca buricele degetelor mi se lipesc d-o mana uscata si teapana.

inchise repede ochii, zgarci mainile, stranse pumnii, se indesa in mine, si un fior il cutremura din talpi pana la crestet.

- Dar unde ai fost, omule? in veci n-o sa-ti vii in fire. Iar ai visat.

- La disectie! raspunse Trubadurul, tresarind. Am vazut pe masa de marmora o fata tanara, mai frumoasa ca toate povestile mele... I-am deschis pleoapele... Ochii verzi... Semana cu ele...

- Cu cine?

Ne priviram lung, indoindu-ne de mintea amicului nostru. De mult se furisase in noi o temere.

- Semana cu ele... sopti apasat Trubadurul. De asta data, numarul doua m-a inselat! Sa va spui. Nu mai pot ascunde. Sa nu radeti.

Vocea i se stinse. incepu sa povesteasca:

Era un timp cand viata pentru mine n-avea nici forma, nici coloare, nici inteles. Mi-aduc foarte bine aminte ca sugeam inca si deschideam ochii mari fara a primi vro impresie statornica. Auzeam vorbe pe care le prindeam numai ca sunete. Pasarile cari se certau in desisul gradinii, strachinile cari odorogeau pe masa rotunda, papucii cari se tarsiiau prin casa lipita cu pamant galben, ca si cuvintele omenesti mi-erau deopotriva.

Cateodata, speriat fara sa stiu de ce, scapam tata din gura cu un fel de tocnet gras si dulce.

Numai atunci am fost gras, nesimtitor si fericit. Mancarea o gaseam la nas, leaganul in bratele mamii si o caldura de blana la sanul ei.

Eram cel din urma copil. Adormeam totdeauna, ca pe puf, intr-o troaca asternuta cu scutece vechi si arse de atatia copii cari se odihnisera pe ele.

Voi, cari ati supt lapte strein si v-ati leganat pe brate platite, aveti dreptate sa nu intelegeti.

Cand m-am saltat si alergam prin gradina si prin viile din apropiere, odihna si somnul perisera cu cele dintai cuvinte, cu cele dintai dorinti constiente, cu prima vrere inteleasa si voita.

imi placeau basmele, zisele din batrani si mai ales intamplarile apucate de neamul meu. Nu m-ai fi luat p-o imparatie din poala bunichii; si, in serile cand fetele mari, cosand la gherghef, spuneau cate istorii toate, de m-ai fi batut nu m-as fi varat in plapoma.

incetul, pe nesimtite, creierul meu se turbura, se aprindea; in fitece noapte tresaream din somn, speriat, cu pumnii inclestati si cu rasuflarea nabusita. Muma-Padurii, Zmeoaica cea batrana, Strigoiul si Ielele cari ferbeau intr-un cazan, rosiu ca para focului, mintea fetei de imparat mi-apareau in vis. Le vedeam mai limpede de cum vedeam troscotul si nalba din batatura; mai real mi-apareau ca dudul din fundul gradinii in varful caruia ma suiam. Glasul lor de dihanii, ascutimea ghearelor si vapaile de pe beregata imi spargeau urechile, mi-ameteau vederea si-mi dogoreau obrajii. Biata mama, langa care dormeam, sa trezea din somn si in zadar aprindea vapaita si ma mangaia, dandu-mi sa beau o cana cu apa. Eu, cu ochii deschisi, nu vedeam nimic, n-auzeam nimic, si obrajii mi-erau aprinsi incat ma usturau, parc-ar fi fost parpaliti pe spuza.

Rar desteptam pe mama cu rasul meu, la miez de noapte, caci rar mi-apareau Fata din dafin, fericitul Cheles, fata cea mai mica de imparat si Zana cea buna care trecea pe Fat-Frumos prin valea lacrimelor.

si, ciudat, din toate aceste basme si vise - de grija si de frica - ma deprinsei sa ascult cuvintele pana in fundul lor, sa raspund la vorba cu inteles nevinovat, dar mai adanc decat s-ar fi cazut la un copil. Vorba la mine era icoana: o vedeam cu ochii.

Atat de mult basmele si visele imi sorbeau viata, ca chiar lacomia copilareasca disparuse. Trebuia cu d-a sila sa ma puie la masa.

Galben si uscat ca niste moaste, de capul meu nu ramasese decat parul vulvoi si imbacsit de praf.

Ca ma iubeau toti ceilalti... Dar la ce-mi slujea dragostea lor? Ei ma credeau bolnav si-mi dadeau foi de leandru si tintaura, pe cand eu zaceam, aprins, nemultumit cu ale vietii. Zadarnic imi descantau si-mi puneau in mana cate un ou proaspat si rece; si degeaba tata imi rasturna punga lui cu sfanti, caci eu ma stingeam de dorul basmelor, cari jucau si se prefaceau necontenit pe geamurile ferestrelor. Numai cantecile taraganate si haiducesti ma odihneau o clipa, apoi vroiam sa fiu singur si sa-mi inchipuiesc tarile, cu munti, cu ape, cu soare, pe unde toate juvinele vorbesc si cocorii sa insiruie si canta acelasi cantec jalnic.

Cand sor-mea ma lua in carca si fugea spre nucii de la gropile cu nisip, eu inchideam ochii, tremuram si mi se parea ca zbor spre taramul de care nu pomenisem nimarui.

Nu stiu daca intelegeti ca la mine nervii si visele imi mistuiau viata. si totusi, nimic nu-mi scapau din cate se petreceau in juru-mi. Vorbele, soaptele, micele rautati, miscarile, dorintele, temerile, placerile, nevoile si adesea chiar gandurile le intelegeam, pe toate, de minune. Dar cu cat le intelegeam mai bine, cu atat ma scarbeam de toate cate se petreceau in creierul meu.

intr-o zi eram bolnav, dupa cum auzisem, de cutit, si mama veni voioasa, la umbra corcodusului, unde zaceam intins, si-mi zise vesel:

- stii c-o sa te faci bine, sanatosel s-o s-ajungi om mare? Asa mi-a dat in bobi...

- Om mare? si unde s-ajung om mare?

- in lume, cu aga si cu boierii tarii...

- si aga si boierii tarii sunt oameni ca toti oamenii?

- Pai ce sa fie, mama, vezi bine, ce vrei sa fie?

- Atunci mai bine cu voi; nu vreau s-ajung om mare cu oamenii; mai bine singur; mai bine cum stiu eu si nu stie nimeni!

Trubadurul se ridica in genuchi. inchise ochii. Pleoapele, cand i s-atingeau una de alta, tremurau. Era un semn la el ca inima ii batea prea repede.

- Destul, ii zise vecinul meu, iar o sa incepi cu acea parere de rau de copilaria ta smintita, cu acel dor de nesimtire si de nestiinta desavarsita. Iar o sa-ti plangi zilele pentru ca ai invatat sa citesti. Parca te vaz cazand de oboseala, muncindu-te sa dovedesti ca tipografia este nefericirea omenirii.

- Sa mancam, ca iar o sa inceapa cu izbandirea viselor. El, care viseaza in toate serile de cate zece ori, sa sperie ca i se izbandeste un vis. Pe el, copii!

Unul il apuca de mani, altul de picioare. si, pe cand il leganam, din buzunarele hainelor ii cazura pe iarba cateva carti si un vraf de hartii.

- Lasati-ma, striga Trubadurul, lasati-ma, simt in nas acea duhoare de moarte! Lasati-ma sa ispravesc...

il intinsaram pe iarba. Daca el vroia ceva, era cu neputinta sa-l intoarcem. Sa odihni putin cu fata in sus, se ridica in genuchi si incepu:

Viata era prea lunga. Traiam destept si-n somn. Sufeream la lumina si pe intuneric. imbatraneam in loc sa cresc. Visele sa inmulteau si mai toate se sfarseau cu o baba batrana, spaima de urata, numai cu doi dinti in gingia de sus. Asta baba ma lua la goana, si eu fugeam de-mi rapaiau talpile; sfaramam bolovanii, saream santurile, treceam prin maracini; oasele calcaielor ma injunghiau si mi se oprea rasuflarea. si baba, dupa mine, in spatele meu, cu mana aproape de umerii mei; ii simteam suflarea ei de gheata si ii vedeam, fara sa ma uit inapoi, vapaile ochilor.

Asa ma gonea postii intregi si, cand simteam cum si-a infipt ghearele in spinarea mea, deodata sangele imi ingheta in vine, pamantul se despica in doua si ma cufundam intr-o prapastie. Ma desteptam cu tipatul sugrumat si spuzit peste tot trupul. De multe ori ai mei au crezut ca am pojar. Numai eu stiam ce am. Nimen n-ar fi putut crede.

incepui sa am vedenii.

intr-o noapte vroiam sa ies afara. Sora cea mai mare, care ma iubea ca pe luminile ochilor, sari din pat, ma lua in brate si ma duse in fundul gradinii.

Era o luna nepomenit de frumoasa. Lumina ei poleia in argint visinii infloriti. in capatul cararii sora-mea, subtire si dreapta, parea o stana de marmura alba. Lumina lunii sa schimba in rumeniu, in violet, si ineca lumea intr-un aer albastru. incremenii. Vroiam sa ma misc si nu puteam. inaintea mea, d-a curmezisul cararii inguste, cum va vaz pe voi acum, doua ghemuri de tort invartindu-se pe loc si ce sa desira de pe unul se insira pe celalalt. Cercai sa fug si nu izbutii, de frica ca nu cumva firul sa m-apuce de picioare. Vroii sa strig. Falcile mi se-nclestasera. Numai cand mi­aparura niste broaste, buboase si moi, si incepura a sari spre mine, cazand pe pamant ca un plesnet umed, facui cativa pasi si cazui la pamant, cu mainile intinse. Firul ghemelor mi se incolacise de picioare.

Cand sor-mea ma lua in brate si ma saruta apasat, imi venii in fire. Suspinam. Luna, ca o sinie de argint, ravarsa lumina ei obisnuita. M-am uitat indarat. Ghemele si broastele disparusera.

intr-o zi cadea o ploaie calda. Fulgerile se frangeau aprinse in norii rostogoliti de vant. Stresinile giuruiau in caldari parca s-ar fi jucat cineva pe o coarda de chitara.

Eu aveam ceva; nu puteam sta in casa; fulgerile ma atatau; cantecul stresinilor desteptau in mine dor de povesti.

Varai catelul Corbii in san si, de pe uluci, pe creasta casei. Nici nu stiu cum m-am trezit in pod. Acolo, lanturi, bleauri si leoci vechi, vartelnite rupte, tevi de pusca, darace, pieptini de lana, melite si sculuri de in si de borangic agatate de sitele invelitorii. Le cercetai pe rand. Lanturile mai ales imi faceau o deosebita placere cum le zanganeam in ropotul ploii.

Apoi pusei mainile capatai si ma lungii cu fata in sus. Catelul mi se incolaci pe piept, isi vari botul supt picioarele de dandarat si adormi tremurand. Eu spuneam Fata nebuna de imparat:

Fata, una singura la parinti, bolea intr-un geamlac de clestar. si era asa lumina, parca s-ar fi aprins cerul. si fata ceru sa se duca la fantana cu colac de peatra ca sa bea apa. I se facu pe plac si se duse. La fantana, o baba, zbarcita si uscata, turna apa intr-un ulcior.

- Mama, fa bine si pleaca-mi tatana urciorului sa sug si eu putintica apa rece ca mult ma arde un foc nestins.

Cum ii lua Dumnezeu mainile, nu stiu, ca fata scapa urciorul de pe ghizduri si il facu numai cioburi.

Atunci batrana, oftand, o blestema:

- Maiculita, lua-ti-ar strigoul mintile cum mi-ai luat tu potolirea setii...

si parca vazui... da, il vazui... pe strigoi sontacaind de la cap pana la picioarele fetii ce zacea intinsa, si ii picura, dintr-o chitara veche, un cantec ametitor ca o apa linistita si adanca. Coardele groase zbarnaiau izbite de lemnul uscat al chitarii, iar cele subtiri sa rasfatau intr-o piuiala marunta si intoarsa pe loc.

Strigoiul ranji si puse mana pe fata de imparat. Ea se lasa molesita s-o puie in carca. inghetai de spaima si racnii, facandu-mi cruce:

- Piei, proclete!... Oh! cat e de frumoasa! Unde vrei s-o duci?

Privii imprejur. Sa facuse intuneric. Ma aruncai pe gura podului. De pe acoperis ma rostogolii in putina cu apa.

- Fleacuri, nervi! zise unul dintre noi, taind sirul Trubadurului, galben ca ceara; fleacuri, cantau siroaiele de apa ce cadeau in fundul caldarilor goale. Iaca chitara strigoiului.

- Ai dreptate si esti prost, raspunse Trubadurul necajit, stiu si eu ca fundul caldarilor bombaneau acel farmec de sunete, dar daca inchipuirea creeaza o viata de chinuri, crezi tu ca suferi mai putin decat daca aceeasi viata ar avea si brutalitatea realitatii? si daca o veste mincinoasa ti-ar veni la urechi, ca iubita te inseala, crezi ca n-ai suferi ca si cum te-ar insela in realitate? si chiar de te-ai incredinta de eroare, iti va ramanea indoiala, un inceput de nefericire. Un om poate muri daca asemenea temeri il vor covarsi. Cauza e usor de inteles. Poti sa razi tu de ea, poti s-o numesti iluzie, vedenie, nervi. Eu o numesc jumatatea cealalta a vietii pipaite. La unii pridideste sangele, la altii nervii. D-aci cele doua vieti: viata reala si viata inchipuita.

- Daca intelegi aceste lucruri, amice, ii zise cel mai voinic dintre noi, pentru ce nu pastrezi o cumpana mai potrivita intre cele doua vieti?

Trubadurul isi sterse sudoarea de pe frunte si raspunse:

- Oh! dar nici voi... Nimeni pe lume nu va intelege ca o idee adanc infipta in mintea ta impreuna cu un sentiment al ei este forta fatala care te poate duce la peire sau te poate face om mare. si o idee in asa conditiuni este o realitate pentru om mai brutala decat un bolovan pe care l-ar pipai cu d-amaruntul. Eu poate sa pier, prada unor iluzii triste, dupa voi, a unei realitati nedrepte, dupa mine. Deosebirea intre noi e ca eu va inteleg toate cuvintele vietii voastre, iar voua vi se pare ca le intelegeti pe ale mele. Va faliti cu pozitivismul vostru... stiinta care studiaza un creier mort este stiinta mortii. si nu tagaduiesc, stiinta a inteles pe deplin de ce moare un om si toate prefacerile prin care trece un cadavru, dar n-a inteles nici pe sfert viata si schimbarile ei. Cauza unica si initiala este o taina pe care nu cu algebra voastra o veti intelege.

- Sa mancam, ca te-ai obosit.

Credeam ca l-om intoarce din povestirea sa.

- Nu, raspunse Trubadurul, vreau sa ispravesc. Nu inteleg... si daca nu intelegi, de ce sa traiesti?... Dati-mi un pahar cu vin... Mi-e frig... Dati-mi sa beau...

Lua un pahar; il aduse la gura. Mana ii tremura asa de tare, incat il scapa si il varsa pe iarba. Luminele ochilor i se marira fara pic de scanteie, ca niste tinte batute in doi nasturi de sidef.

- Dar visele incepura a mi se izbandi; vorbesc de cele urate...

si incepu sa povesteasca c-o voce asa de putin omeneasca, ca pe noi, prietenii lui d-atatia ani, ne cuprinse o frica mai ciudata ca frica unui copil care ar trece noaptea prin curtea bisericii.

Eram de zece ani... Deschisesem ochii pe o copila cam de varsta mea, cu care colindam viile. Balaia ii ziceam eu, caci era alba, slabuta, cu parul ca un caier de lana moale si invoalta. Ochi verzi... verzi si blanzi... nu ma inselau niciodata... Un glas dulce, ca dupa somn. Semana cu ochii asa de mult, ca, de vorbea, mi se parea ca-i vaz ochii, si de ma privea, lung si blajin, mi se parea ca in fundul urechilor auzeam glasul ei mangaietor. Semana cu sor-mea. Pe amandoua le iubeam deopotriva. si le iubeam din cale-afara, caci numai ele se apropiau de lumea basmelor mele, dupa care as fi alergat pana sa nu mai ramaie piele pe talpile picioarelor.

intr-o seara, inainte de a ne desparti, o gatii cu flori de papadie si cu mladite de mazariche si ii zisei, trist, fara sa pricep de ce:

- Balaio, de cine ti-e dor tie cand esti singura?

- De tine, de luna si de flori... Cu ele mi-e dor de tine... Cu tine nu mi-e dor de ele...

- Dar tu o sa mergi cu mine daca m-oi duce departe-departe?

- Departe... nu e ca aici... departe e pustiu... Mai bine cu ai nostri...

- Dar daca oi sapa o groapa adanca-adanca, o sa te cobori cu mine, sa vedem ce-ar fi pe alt taram?

- Adanc... e frig!... Adanc... e intuneric!... Mai bine la soare.

Adormii in noaptea aceea incet-incetisor; mi-auzeam rasuflarea. Vroiam sa nu adorm, dar, inchizand ochii, de frica intunericului, ma fura un somn in care numai trupul si ochii adormisera. Dam sa misc mainile si sa deschiz ochii. Mainile - grele, ca niste drugi de fer, cu neputinta de mutat din loc. Pleoapele - ca turnate in plumb si topite una intr-alta.

Dupa un vant, pe care-l auzii o clipa ca si cum ar fi suflat peste lumea toata, mi se paru ca deschiz ochii, ca ma scol in picioare, desi imi ziceam: Cum, deschisei ochii si sunt cu ochii inchisi? Cum, ma sculai in picioare, si stau lungit in pat, sput plapama, langa mama?

Se facea o campie intinsa. Eram cu tata, cu sora-mea si cu Balaia. Trei cai, inhamati la o caruta, pasteau, sforaind.

Din senin, auzii:  Destul ati odihnit pe drum!... sa nu va mai opriti... Ne suiram in caruta. Caii sorbeau departarea gonind; iarba se uscase; un nor de praf ne invaluia... Caii plesnira. Caruta se sfarama. Pe noi ne azvarli unul peste altul. Eram deasupra lor, ametit de zguduire. Pamantul se deschise. intai inghiti pe sor-mea, apoi pe Balaia si la urma pe tata, care ma inhatase de camase si ma tara dupa dansul. Pamantul ii acoperi si se inchise intre ei si mine. si din fundul lui auzii o jale nabusita: Ah! e pustiu... e frig... e greu... intuneric!

A doua zi sor-mea se bolnavi. Visul meu mi se destepta in minte. De spaima, nu mai vorbii nimarui. Toata viata mea se marginea la micile servicii ce faceam bietei bolnave. I-aduceam apa, ii tineam de urat, ii mangaiam manele slabe si reci. Eram sigur c-o pierd. Visul meu o rapunea. Durerea mea era un fel de nesimtire. Cateodata ma muscam de mana, ca sa ma incredintez daca traiesc, si nu simteam nimic. in sfarsit, ea muri fara sa se planga, inchise ochii uitandu-se in ochii mei, cu parerea de rau ca m-a intristat.

Ce noapte posomorata! La capul ei ardea o lumanare de ceara. Mainile - incrucisate pe piept. Tata era pe drumuri, pentru painea de toate zilele, fara nici o stire. Ceilalti adormisera plangand.

Eu ma sculai incetisor, ca o pisica, si ingenucheai la patul ei. incremenisem gandindu-ma ca daca cineva mi-a trimes acea veste in vis, acel cineva trebuie sa fie undeva si, de ma voi grabi, voi intalni pe sor-mea... Gandurile mele se rupsera d-un ululuit care iesea de sub cearceaful moartei. Sarii in picioare. Ma plecai spre dansa. Un zgomot de scanduri. Tresarii. Iubita mea se indoi putin de mijloc, si mana dreapta a ei rupse panglica care o lega de cea stanga si-i aluneca pe coaste. Vrusei sa strig:  Mama, scoala-te, e vie! Imposibil.

in spatele meu auzii niste harjiituri pe geamuri. Ma intorsei spre ferestre. Ceva negru aluneca d-a lungul geamurilor, cadea si iarasi se ridica. Casa mi se invarti supt picioare. O ameteala imi lua vederea si cazui mototol la pamant...

Nu stiu peste cate zile m-am desteptat. Sor-mea, care ma purta in carca, care imi dadea cele dintai visini parguite, care nu ma lasa sa plang niciodata, pierise dintre noi. Zadarnic imi spuneau ceilalti ca in noaptea aceea catelul intrase supat, ca o scandura rau asezata cazuse, ca pisica, cu pisoi mici, dase sa intre in casa cu un soarice. Acel alai jalnic, de harjiituri, de zgomote si ululuieli in jurul moartei, care miscase mana dreapta, nu-mi iesea din minte.

Cazu si tata bolnav de junghi. Zacea in patul de langa soba, si eu tremuram de friguri in patul cel mare. Ceilalti stropoleau p-afara tristi, si vai de mancarea si odihna lor!...

Tata incepu sa sufle greu. imi facu semn sa m-apropii de el. Eu iesii de supt cojoaca si ma lungii langa dansul. Ma imbratisa si, cand eu ii zisei:  Tata, ma doare, el ma saruta pe frunte si tarziu isi dezlipi buzele de pe fruntea mea. Ma incinse caldura. Ochii ma usturau. Picioarele nu mi se astamparau, cautand racoarea. Degetele m-ar fi fript daca s-ar fi alaturat. si tocmai cand atipii simtii o mana rece care mi se infige in spinare. Auzii bine un  ah! nabusit. Cercai sa fug din pat si ramasei spanzurat in mana tatii, teapana si inclestata in spatele camasii mele.

in acea zvarcolire, un fulger imi trecu prin minte: Desigur, si tata a murit, si Balaia va muri. Mi s-a izbandit visul... intocmai!

Cu sor-mea se dusese mangaierea, cu tata cantecele, cu Balaia dragostea.

Ma intremasem.

Luna lui iulie era calda si vesela. Singura sora ce-mi mai ramasese, ai carei ochi nu erau verzi, mi-aduse capsune si dude albe. Ma trezeam ca dintr-un somn lung. Nu-mi ramasese din toate nefericirile decat un fel de amintire pierduta in mintea mea ca intr-o negura adanca.

- De ce nu mai canta tata?

- A murit, raspunse ea, ridicandu-mi parul de pe ochi si netezindu-ma pe obraji.

- Dar Colia? Mi-e dor de dansa.

- S-a dus Colia, biata Colie!

- Dar Balaia?... N-am vazut-o de-atata vreme!

- Balaia?... Nu se stie nimic de dansa. Traia din use in use...Unii spun ca a murit si-a ingropat-o popa pe seama bisericii.

Atunci mi se paru ca ma aflam in pustie locuri: nemarginire, mutenie, cer albastru. si mi-era dor, si n-aveam cui sa spui dorul. incepui sa plang. Viata mi se stinsese cu izbandirea visului de care mi-adusei aminte.

Trubadurul statu neclintit in picioare. Buza de jos ii tremura. Clipea des, ca si cum ar fi voit sa alunge niste vedenii.

- Dastul, ii zise unul din noi. Ne-ai obosit. Culca-te jos. Odihneste-te. Ce te uiti asa? Nu e nimic. Nu vezi nimic decat cerul limpede.

- Ba vaz! raspunse Trubadurul.

Ochii i se desfacura mari si turburi, gura i se deschise larg. Pieptul i se umfla.

- Ba vaz! Vaz bine ceea ce voi nu puteti vedea! Fata de la disectie era Balaia... alba si rece... pe masa de marmura...

- Nu putea fi ea. ti s-a spus de mult ca a murit.

- Nu, nu, se facuse nevazuta... O fi inselat-o cineva... a furat-o... era sarmana de parinti... Numarul doua nu m-a inselat. Visasem ca murise trei... au murit numai doi. E un numar fatal. Cand intalnesc un chip ciudat, pentru intaiasi data, or pe ce ulita m-as duce, pana seara, trebuie sa-l intalnesc a doua oara. Cand oi rade intr-o zi, e cu neputinta, in aceeasi zi, sa nu rad a doua oara, desi foarte rar mi se intampla sa raz. Odata mi s-a spus de un domn cu dinti frumosi ca are dinti falsi; de altul, ca inseala la carti; de nu stiu cine, ca se insoara a treia oara; de un ministru, ca se imbata, si de un avocat, ca face testamentele muribunzilor asa ca sa le mosteneasca intreaga avere. Pana seara, in aceeasi zi, mi s-a vorbit despre altii intocmai ca de cei dintai. Credeam - adaoga Trubadurul - ca la disectie am intalnit o a treia fiinta care sa semene cu sor-mea si cu Balaia. M-am inselat. si de asta data doua a batut pe trei. Balaia era pe masa de marmura. Am cercetat in catastifele bisericii, am citit pe toate crucile. Numele ei lipsea. A rapit-o cineva, si nimeni nu s-a ingrijit de dansa: o belea mai putin la use, o imbucatura de pane castigata!... Oamenii sunt fara inima... Caini!... Hoti!... Starvuri!... Nu mai sunt oameni!... Cultura i-a ucis!...

- Nu ai destule dovezi... De unde stii?

- Era ea... era ea! raspunse Trubadurul, amestecandu-si vorbele cu rasul... Era ea!... I-am daschis ochii... erau verzi ca ai ei... in cel drept avea o pata galbena pe iris... ca si dansa... in stanga sanului, desfacut la vederea tuturor elevilor, avea o mura neagra... ca si ea... Nu puteau fi trei in lume ca ele!... Sor-mea avea aceleasi semne...

- Trebuia sa afli de unde fusese adus cadavrul...

- Oh, am aflat! racni Trubadurul parca l-ar fi injunghiat cineva. Ah, taceti! Am aflat!... Nu mai exista oameni!... Lumea s-a prefacut intr-o mocirla in care numai porcii se rasfata!... Ma ineaca acel miros al mortii, ranced, greu... si odinioara mirosea a flori de camp...

Ochii i se supsera. Picioarele i se taiara de la genuchi. il luaram de subtiori. Mainile ii cazura moi, leganandu-i-se din umeri. Capul i se dete pe spate, cletanandu-se ca si cum ar fi fost un ghem legat c-o sfoara cu care te-ai juca.

il intinsaram pe iarba. il dezbracaram si incepuram a-l freca pe maini si pe picioare cu rom amestecat cu vin.

Cand se destepta, fata-i era alba-vinetie, ochii stinsi si degetele mainilor ii tremurau. Sughita. isi trecu mana pe frunte. Ceru un pahar cu apa. Privi imprejur. si, ca si cum si-ar fi adus aminte, din fundul unui veac, ne zise linistit:

- Nu e nimic, dragii mei, nu face nimic... stiinta voastra va dezlega toate. As vrea sa ma culc. Crez ca acum voi dormi bine.

Cum isi pleca capul, adormi.

inaintea noastra stau merindele risipite. Ne ajunsese foamea, dar nimeni nu indrazni sa ia vro imbucatura.

Priveam, taceam, ne gandeam. Analistul clipea des; scepticul ridica din umeri; al treilea sa uitase c-o mana pe frunte; eu inchisesem ochii si pifaiam dintr-o tigareta stinsa.

Se destepta tocmai cand soarele aluneca pe dupa frunzisul padurii.

Ceru sa manance. ii paru rau ca din cauza lui noi rabdaseram de foame. O privighetoare isi piruia povestea ei neispravita. Prin padurea deasa strabateau sageti de lumina.

- Sa ne intoarcem, zise Trubadurul linistit. Voi credeti in viata viitoare?

- As!... fleacuri...

- Va veni o viata eterna si perfecta peste cateva miliarde de ani.

- Alta prostie! Cand se va stinge soarele, asteapta tu mult si bine o viata eterna si perfecta...

- Soarele nu arde ca sa se mistuie vreodata. E o nerozie stiintifica ca soarele ar fi un colos inflacarat. Caldura si lumina e rezultatul sferii de eter care il inconjoara. Eterul condensat a produs tot ce exista, materie, plante, animale, si tot din el, vibrand vesnic, va izvori o viata vesnica si perfecta.

- Eu, zise Trubadurul, n-as dori o alta viata, chiar daca ar fi eterna si perfecta, decat numai o clipa... Ce mult doresc sa le mai vaz o data!

- De unde stii ca n-ai sa le vezi? Lumea este un sir nesfarsit de fenomene, si oamenii, descoperind legile la care ele se supun imediat si vremelnic, cred ca au ispravit cu misterele naturii. Cine stie daca n-o sa va intalniti!

- Sa poate; dar as dori sa am constiinta ca ne-am intalnit. Sa stiu cine au fost ele si cine am fost eu. Altfel, la ce mi-ar folosi reinvierea cu o constiinta straina de cea de azi?

Asa, lasandu-se in voia vorbei, ajunseram la capul podului.

Dupa parerea tuturor, eu trebuia sa dorm cu Trubadurul, acasa la el, caci cu nici un pret n-ar fi vroit sa se culce aiurea. Toti imi soptira ca n-ar fi bine sa-l las singur.

Se inserase cand ajunseram acasa. Luna se ridica la orizont cat o banita si asa de rosie, ca parca iesea dintr-un ocean de sange. O cararuie ingusta taia gradina pana-n fund.

Cum ne simti, cainele incepu sa hamaie, apoi se pleca la picioarele Trubadurului si, dand din coada, chefni de bucurie. Cateva gaini, culcate in corcodusul din fata casei, trezite din somn, se mutara pe picioare, ploconind capetele in sus si in jos.

Intraram in casa.

Aprinse doua lumanari. Cartile erau ravasite pe scaune, pe masa si pe patul de langa soba. Paiajeni isi intinsesera panzele, ca niste dantele stravezii si prafuite, in unghiurile tavanului de scanduri. De grinda groasa din mijlocul tavanului atarna un crampei de ata, patat de muste, de care odinioara atarnau halvita la lasatul-secului.

- Am ramas singur, ingana incet Trubadurul, aruncandu-si palaria in firida sobei. Am ramas singur, si am fost multi. Toate lucrurile din casa imi fac rau, si totusi, nu m-as muta nici intr-un palat. Daca n-as fi mahnit si torturat, ce as putea fi eu pe lume?

Daschisei gura ca sa-l intorc din aceste ganduri, dar, mai nainte d-a slomni vrun cuvant, el imi zise repede:

- Ai dreptate!... Ai dreptate!... Ce-a fost s-a dus, ce va mai fi o sa se duca. Fii pe pace. N-ai venit degeaba. Am sa-ti cant o romanta pe care am scris-o ieri noapte.

isi desprinse vioara din cui. incerca coardele si incepu sa cante.

Atacand repede coarda subtire cu o migala de sunete ascutite, trecu printr-o gama pripita pe cea din urma coarda. Arcusul lui scotea niste vaiete cari se asemanau cu jalea omeneasca. incepu un duo pe coarda a treia s-a patra, prelung, naiv, sfarsind cu o vijelie patimase, ca sa-si reia iarasi ideea sa pe prima coarda intr-un sir de note tremuratoare, calde, aci vesele, aci triste, necontenit puternice si sigure.

De dupa soba scoasera capetele trei pisoi mici, cari se cletanau pe picioare. Cu ochii tinta, albastri si sticlosi, privira fermecati si se retrasera in fund, si iarasi aparura, ca si cum capetele lor rotunde erau legate impreuna. Unul din ei pahai si incepu sa miste capul dupa arcusul care aluneca pe coardele viorii.

Deodata s-auzi un plesnet sec. Cazuse calusul, prididit de bratul nervos al Trubadurului. Pisoii se ascunsera in culcusul lor.

- Nu mai cant, zise trist Trubadurul, mi-e frica sa nu caza calusul a doua oara. Ah! numarul doua!

Dormiseram un somn. Pe la miezul noptii, ma trezi o tarsiitura de pasi.

Daschisei ochii si inghetai vazand pe Trubadur. Se furisase de langa mine si sa incerca a-si potrivi calusul la vioara. Luna lumina odaia asa de bine, parca s-ar fi ravarsat de ziua. Trubadurul era in camasa de noapte. Cu ochii inchisi, isi potrivi calusul. Lua arcusul din cui; daschise o cutioara mica; isi freca arcusul cu sacaz; trase zavorul usii si iesi linistit cu picioarele goale.

- E somnambul, bietul Trubadur!

imi auzii ticaitul inimii.

Sarii din pat si-l urmarii, neindraznind sa-l dastept, de teama sa nu moara de spaima.

El, dupa ce trecu pragul tinzii, se indrepta spre fundul gradinii, incercand coardele cu degetul. Ocoli taietorul din batatura; pasi peste niste ostrete, usurel, ca sa nu se taie, si apuca pe cararuia ingusta. Cand ajunse la dudul batran, isi acorda vioara. M-apropiai de dansul... Era cu ochii inchisi...

Fata - alba ca varul.

Tremuram de frica. Nu stiam ce sa fac. El isi atarna vioara si arcusul de degetul cel mic si, cu o usurinta nemaipomenita, se agata de primele ramuri, se indoi de mijloc, rezemandu-se in picioare, si incepu sa se suie printre cracile groase ale dudului. Voii sa strig: Dastul! o sa cazi! da-te jos! Frica imi luase limba.

Cand se apropie de varf, incerca cu mainile cele din urma ramuri, ceva mai groase ca degetul, si, punand piciorul pe ele, sa inalta deasupra dudului ca o statua alburie cletanata de mladierea ramurilor. Ridica capul spre luna care stralucea deasupra lumii. Era tot cu ochii inchisi. inmarmurisem, cu gura cascata si cu bratele intinse spre el.

Trubadurul aduse vioara supt barbie si incepu o furie de sunete in tacerea adanca a noptii. Eram hotarat sa-i strig: Dastul! dastul! Doua coarde ii plesnira una dupa alta si calusul trosni sinistru. Trubadurul trasari si ridica vioara in sus. O fantoma se incerca a pluti in vazduh. Daschise ochii; se trezi, se clatena pe picioare, isi pierdu cumpatul si, tipand desperat, sa pravali din varful dudului.

Rabufni de pamant, la picioarele mele, scaldat in sange, cu capul zdrobit.

Ma plecai... Mi se paruse ca dandu-si sufletul soptise... Ah! numarul doua...

in invalmaseala de carti si de note, i-am gasit testamentul olograf, scris si subscris cat se poate de daslusit. Ne ruga:

Sa se vanza toate lucrurile din casa, intre altele, o pereche de paftale turnate in argint si un chilim vechi si frumos ales. Sa se darame casa.

Sa se rasadeasca pomi peste tot locul, pastrandu-se poteca care duce la dudul batran din fundul gradinii.

Pe mine sa ma ingroape in stufaria de visini, la radacina unui persic ratacit printre ei; florile de persic sunt cele mai frumoase, iar fructele au cel mai racoritor gust. Acolo se afla un mormant adanc sapat. E mormantul Balaiei.

Veti sapa pana veti da de un cosciug larg, captusit cu plumb; sa ma lungiti binisor langa dansa, ochi in ochi, gura in gura, sa para ca suntem vii, ca odinioara.

Veti tintui in piroane groase pleoapa cosciugului, ca nu cumva broastele sa ne turbure linistea si sa ne pateze trupurile.

Viermii cari se vor naste din noi se vor iubi.

Pe mormant veti rasadi merisor.

Prima fata cu ochii verzi a oricaruia dintre amicii mei E... A... A... si B... va mosteni gradina mea.

Amicii mei de mai sus, pe care totdeauna i-am iubit, vor fi executorii acestui testament si vor publica, cand vor voi ei, memoriile mele, scrise de mana mea. Aceste memorii se gasesc in chichita lazii de supt icoane.

P. S. Vioara sa mi se puie supt capatai.

Executorii testamentari am implinit o parte din dorintele bietului Trubadur. Gradina in care se odihneste el este cea mai frumoasa din Olteni. Pe mormant i-am ridicat un bloc de marmura in forma de piramida.

Pana acum n-a avut nici o mostenitoare. Pozitivistul are un copil mic cu ochii verzi, caruia ii zicem micul inginer, dar e baiat, nu e fata.

Ne-a fagaduit insa ca in curand ne va rapi scumpa noastra gradina.






Trubadurul


Aceasta pagina a fost accesata de 2034 ori.
{literal} {/literal}