Suer
de Barbu Stefanescu Delavrancea
La raspantia cailor singuratice, unde calatorul e minune si glasul omului poveste, o coliba, dusa pe jumatate in pamant, sta locului neclintita.
Stapanul lumii e vantul, si arunca, ca in batatura la el, clai de nori posomorati peste intinsul cerului. Frunzele uscate scot sunete seci si, repezite in departari, se pierd spre roata pamantului.
Noaptea invaluie tot ca intr-o tramba de intuneric. Prin crapaturile usii licaresc fasii de lumina, ce se misca, ca si cand s-ar tese, schimbandu-se intre ele.
inainte vreme, in asa loc si-asezau pragul cei care, biruiti de dorul libertatii, fugeau de mincinosul trai al iobagiei. N-aveau nici plug, nici boi, nici sapa. Pamantul intelenea nespart. Dar parca se saturau cu bucuria de-a se misca incotro i-or duce picioarele si cu goana ce dadeau in huzmetarii vitregi.
Asa sta, in limpezimea campiilor, coliba haiducului cu poturi ceadirii, cu serparul verde, smead la fata, cu mustata rara si cu ochii ca solzul de crap.
suer atine, in plaiuri departate, poteca arnautilor cu fes rosu si cu iatagan adus.
Cand facu crucea, dand drumul murgului, Kira ii striga, tintindu-l pe cale:
- Lasa murgului tot zborul, suere, si sa-mi intreci vantul de miazanoapte, vant fara noroc, de sufla incotro te duci.
Kira si-asteapta voinicul din haiducie. in coarne de cerb atarna carabine cu guri largi si pistoale cu plasele de argint si de sidef. Vapaita, cu festila de calti rasuciti, tremura in coliba o lumina galbena si trista. Flacara ei slaba joaca, ca si cand ar voi sa scape din festila, si arunca umbra Kirei, de pe perete, sus, pe grinzi.
Fusul Kirei zboara in lungul firului, ca la doi coti de degete, si suge de sub pamanzalca caierul plavan. Pe genunchii ei doarme somn dulce Niculina, o puiandra salbatica, pe care suer o poarta in brau s-o schimba pe umeri. Cand a zis "mama", suer a iertat un ciocoi, cand a zis "tata", a trimis doua zburaturi de icosar, una in frunte de urs, cealalta in frunte de idicliu.
Multi ani Kira a strasnicit plaiurile cu alesul ei. Pletele-i, dese si negre corb, se indoaie din crestetul fruntii pana la umerii obrajilor. Ochii ei poruncesc cand nu dezmiarda.
Canta, muindu-si pripit degetele cu care trage lana din caier. Niculina tresare; casca ochii rotunzi si albastrii ca o margea; scutura pe spate coama parului ca spicul si, agatandu-se de sanul pietros al ma-sei, ii zice:
- Tu, baca, ai doua fuioare, unul colea, unul colo, unul in furca, unul pe grinzi, ala e negru, s-asta balan.
Kira, zambind, raspunde:
- al de sus e umbra, mama; din asa caier trag ursitorile firul vietilor de nimic.
- si de se rupe firul tau, fusul cu tort cade; dar de s-ar rupe firul de umbra, cade si fusul de pe grinzi?
si vazand pe ma-sa dusa pe ganduri, se vari sub o blana de urs si adormi cu mana aninata de cerculetele Kirei.
Ploaia incepe cu boabe mari cat oul de graur; vantul goneste nauc si se umfla cu un vuiet ce se ridica necontenit. O clipa, coliba se lumina pe ferestruia podului. Un fulger cat un balaur se zvarcoli in norii grosi si negri ca zgura. Noaptea isi inchise iarasi intunericul. O uruitura se pierdu in departare.
Kira isi facu cruce; fusul ii scapa din mana; de greutatea tortului rupse firul, cazu jos si se invarti in jurul maciuliei. Niculina tresari. Kira o saruta in crestetul capului, se pipai si ofta apasat. Simtise miscandu-se in pantecele ei o noua viata...
Niculina intreba:
- Unde e fusul din perete? unde e fusul de pe grinzi? Kira arunca furca, se scula de pe patura sura si, dreapta si nemiscata, ca o stana de piatra, zise pe ganduri:
- Cum mi se batu inima... si nu stiu pentru cine. Nu-i banuiesc nici partea, nici chipul, nici soarta. Dar-ar Domnul, de-a fi baiat, campul lui sa dea noua spice dintr-un bob, plugul lui sa taie pan' la izvoare, boii lui sa lase de-o schioapa copita in pamant; sa aiba umbra tihnita si casa la vazul lumii; si potera si ciocoii sa se duca cum se duc stolurile de lacuste, manate de vanturi, in pustii locuri.
Dar - cum nu se mai pomenise - cel din urma fulger dezlega inceputul iernii. Racoarea se schimba in frig. Fulgii de zapada cad impestritand intunericul. Vantul amorti.
Niculina intreba iar:
- Unde e fusul din perete? unde e fusul de pe grinzi? Kira zise incet:
- Vai de mine! barbatul pleca pe vanturi si pruncul se vesti pe viscol!
intr-un tarziu sufla in vapaita, isi ghemui copila la san si adormi muncita de vise si de vedenii.
Dimineata campul e coliliu cat se pierde ochiul in zare. Cerul acopera ca un coviltir de argint aria pamantului.
Usa colibei se deschide. Kira, intr-o dulama cu harsii de vulpi, se repede inspre Cornul-Caprei si priveste neclintita.
La o fuga de cal, acolo unde cerul se impreuna cu pamantul, se zareste un valmasag de oameni care calari, care pe jos. Ei vin si vin incet. Vin prea incetinel... Kira se cutremura. Vin si vin domol. Chipurile lor uscative, cu mustati rasucite si cu ochi de lup, se taie deslusit in moina limpede a diminetii. Cel dintai e Ursul, care lasa pistolul in oblanc si ucide cu pumnul. in sarici blanoase, cu caciuli cat caldarile, ceilalti merg cu privirea in jos, ca intr-un alai de jale. Tolopan, Catanuta si Deliu poarta pe umeri sarcina, ce, de-ar fi mai mare decat pamantul, nu i-ar strivi mai greu. Parca numara pasii, parca dibuie locul in mersul lor. Sa duca ei, pe patul de tufani, cerb trantit din muchie de stanca, ori mistret doborat la jiristea padurilor? Dar unde sa fie mai-marele lor? De obicei, el venea in fruntea copiilor, jucandu-si murgul, ce-si mesteca zabalele inecate in spume albe si rosii.
- Unde e suer? striga Kira... si pustiul se umplu de strigatul ei deznadajduit.
Cand ceata haiducilor sosi in dreptul colibei si puse incetinel jos patul de tufani, Kira vazu pe suer invaluit in bunde, vanat, cu gura inclestata, cu capul sfaramat, cu mainile intinse de-a lungul trupului. si se repezi la gatul lui suer ca o fiara care se azvarle asupra prazii. ii cuprinse grumajii, isi lipi fata de fata lui...
Cand se ridica, cu buzele rosii, in mijlocul tuturor, isi arunca dulama si striga:
- Desteapta-te, copil, in maruntaiele mele, c-a pierit viteazul codrilor! si codrii vor fi mostenirea ta, c-ai miscat pe crivat, pe fulgere si viscol. Apoi, induiosata, plecandu-se pe trupul mortului: Iarta-ma, suere, ca blestemai si soarta pruncului ce n-a sosit inca...
Haiducii masurara pe suer c-o trestie in lung si in lat. La cativa pasi, sapara groapa cu cutitele, scotand bulgarii cu pumnii.
Dupa ce-l coborara in locasul de vesnicie, ii infipsera la capatai doua iatagane legate cu sarma, in semn de cruce. Semn de viteaz si de crestin. si cu totii, in jurul mormantului, se rugara in gand, invartind caciulile in mainile lor cojite de soare si de ger. Dar in aceste fete de rasina, dorul si mila se sfarama ca de niste lespezi de piatra si trec fara sa lase urme.
Kira ingenunche; isi acoperi fata cu marama uda de lacrimi si saruta mormantul, care incepuse a ingheta...
La raspantia cailor singuratice, unde calatorul e minune si glasul omului poveste, in fata unei cruci de iatagane ruginite, sta coliba suerenilor, mandra si ridicata de la pamant ca la trei talpi de grinda. De zavorul usii e priponit roibul, si sufla sperios pe nari rasfrante, si bate cu copita iarba de sub picioare. in coliba mama Kira se dezmiarda intre copiii sai: o fata mare s-un flacau. Fata e balaie; flacaul e oaches si larg in spete. E suer-copilul, capetenie de haiduci, ce poarta fulgere in priviri si glasul lui te ingheata ca bataile crivatului, caci a sosit pe vanturi, pe fulgere si viscol.
s-a strans gramezi de mahmudele ca jaraticul, zestre pentru sora sa, saluri de tarigrad si chihlimbare cat oul de gaina; iar zestre siesi: carabine ferecate si hangere de seraschier.
Acum, in toiul verii, ar dori sa zboare la panda, unde suer-copilul, luand din catare in catare conacul ispravniciei, isi uita de trandavia din raspantia cailor singuratice.
Din departare s-auzi incetinel un cantec prelung:
- La crucea de iatagane
De te-as prinde, cataoane,
Sa-ti dau foc la fustanele,
Sa scape tara de ele,
De lepra si de belele...
- Vin! zise suer, sarind de langa masa.
- Vin, fatul meu, raspunse Kira. Spune-mi mie, suere, ce-ti lipseste? Ce nu ai? Cand ai lasa focului viata de haiducie, viata de azi pana maine?
- Cand iataganele de fier de la capataiul tatei s-or preface in iatagane de aur, cand din busuiocul de pe mormantul lui vor rasari dafini si naramzi, cand codrii or infrunzi iarna ca si vara, vara ca si iarna... atunci si nici atunci...
Suer
Aceasta pagina a fost accesata de 3168 ori.
