Poveste

Poveste

de Barbu Stefanescu Delavrancea

 O, povesti, povesti... lumea toata este o poveste, caci ce-a fost odata ca niciodata o fi fost ca si astazi, si ce este astazi va fi odata ca niciodata.

Cate focuri, cate lumanari si cate vapaite n-ai ars, poveste, si toate s-au stins, si multe se vor aprinde ca sa se stinga iarasi, numai tu, poveste, nu te vei stinge decat cu cel din urma om... si numai ala va sti bine ca lumea asta a fost o lunga si aceeasi poveste.

A fost odata un imparat. imparatul avea o nevasta. Amandoi aveau o fata. imparateasa isi iubea fata ca luminile ochilor, dar imparatul se prapadea dupa ea.

imparatul, batran, batran, de cate ori o lua pe genunchi, zicea:

- Tu mi-ai deschis pleoapele, ca, p-aci-p-aci, era sa le inchid de veci, fata tatei!

Iar peste capul fetei cu cosite de aur cadea barba lui alba ca niste suvoaie de apa. si fata, despicand in doua barba mai lunga ca ea, scotea capul, ca prin gura camasii, si zicea razand:

- Bau, tata... si imparatul plangea de bucurie, si lacrimile alunecau de-a lungul barbii pana la sfarcuri, si de-acolo picurau, ca din niste festile, pe genunchii goi ai domnitei.

Iar imparateasa avea haz, caci incepea si ea, adunandu-si lacrimile in pumni, si-l certa ca prea plange ca o muiere de fiece si orisicand.

si incepeau:

- Ba iar ai plans.

- Ba n-am plans.

- Ba te-am vazut eu.

- si eu te-am vazut pe tine.

- Ba eu am ras.

- si eu am ras. Iar domnita, mica-mica, dar cu ochii in zece, ii da de gol pe amandoi:

- Tata a plans ca m-a usturat pe genunchi, si mama a plans ca are ochii rosii.

Acum nu mai aveau ce zice si incepeau sa rada, mormaind, ca sa nu se auda unul pe altul.

- Ce natang (sau ce natanga), de azi inainte nu mai plang, ca plansul nu e de-a buna...

Asa au petrecut ei multi ani, pana cand domnita a inceput a nu mai fi mica si barba imparatului de pana la brau i-a trecut peste genunchi.

si doua lucruri necajeau pe imparat: ca nu-l mai rabdau puterile sa-si joace copila pe genunchi s-apoi ca prea se facuse frumoasa din cale-afara.

- Unde sa-i gasesc eu potriva, zicea imparatul toata ziulica, dand cu toiagul de colo-colo o pietricica pe care casuna in nestire.

si doua lucruri necajeau pe imparateasa: ca n-o mai ajungeau mainile pan' la sfarsitul parului cand isi pieptana fata s-apoi... or tine-o zilele sa vada un nepot si o nepoata, frumosi ca domnita ei?

De se intalneau, ea cu el, fiecare cu focul lui, se intelegeau din ochi, desi abia se mai vedeau, si cu glas uscat se luau iute la harta, parc-ar fi fost necajiti unul pe altul.

- Ei, ce mai ai si astazi?

- Maria-ta ce ai?

- Ce sa am, ale pustii de batraneti. Nu ma mai tin genunchii ca sa-mi joc copila. Ce n-as da sa-mi mai faca bau prin barba!

- Da' eu, maria-ta, trebuie sa ma sui pe-un scaun ca sa-i ajung cu pieptenele in crestet, s-apoi sa ma gramadesc broasca la pamant ca sa dau de carliontii de la sfarcul pletelor.

- Ia vezi, nu glumi, sa nu-i rupi parul, ca te-ai topiiiit!

- Batranetile, maria-ta, cateodata...

- Ce-ai zis?

- Batranetile... uneori imi ramane cate un fir lung, ca un fir de beteala, in dintii pieptenelui...

- Nu, nu, sa nu-ti ramana nici unul! Auzitu-m-ai tu, ori nu m-ai auzit?

si imparatul pleca manios, tremurand, izbind cu toiagul in pamant. Iar domnita ajunse fata mare. Cand isi incingea talia cu betelie de aur si pornea usor ca o umbra, la toti ai curtii li se facea frica ca nu cumva vantul sa-i ofileasca lumina fetei, ori ca mijlocul sa se franga sau ca piciorusele, in conduri de argint, sa nu-i scapete in crapaturile pamantului. si cand imparateasa o scalda, caci nu lasa nici o alta mana s-o atinga, atat se rumenea fata si cutele apei, ca imparateasa nu-i mai zicea "ai de te scalda", ci "ai de fa apa margean".

intr-o zi, ce-i veni domnitei, ca se strecura de langa ma-sa si se duse, pe un zaduf de foc, sa bea, ea singura, apa de la putul de piatra, din fundul curtilor imparatesti. Acolo, o baba batrana, uscata ca o scandura si ciuruita in obraji ca un burete, ridica de pe colacul de piatra un ulcior cu apa proaspata si rece.

- Bunico, zise domnita, sa sorb si eu o gura de apa pe gurguiul ulciorului, ca mult tasnesc din el boabe ca de margaritar.

- Ei, maria-ta, unul scoate si o mie beau! raspunse baba si se incrunta. Altul ara si altul cara; pe cine nu-l parleste soarele nu-l degera nici gerul. Dar tine si bea, si cand ai inghiti sa nu te ineci, ca numai flamandul se ineaca la masa satulului.

Baba ranji si ii intinse ulciorul. Bietei domnite i se facu frica; puse mana pe gatul ulciorului; mana ii tremura si, scapand ulciorul de pe colacul de piatra, il facu praf si farame.

Domnita incremeni, iar baba ofta de i se subtie pantecele, se-nnegri ca bozul si zise:

- Rapi-ti-ar Necuratul mintile cum mi-ai rapit tu bucuria apei, si orice ai face, orice ai drege, blestemul meu sa te-ajunga cum ti-ajunge umbra ta de calcaiele tale!

Asa o blestema baba si, facand cu mana in patru parti, pleca ca o vijelie.

Domnita intra, podidita de plans, in iatacul ei de clestar. Se tranti in pat si adormi cu genele ude si cu mainile incrucisate pe piept.

Cand tresari din somn si deschise ochii, si ma-sa si tata-sau se uitau la ea cum se uita batranii la icoane. imparateasa tacu, iar imparatul zise incet:

- Nu ma lasa, lumina si toiagul batranetilor mele! si nici o vorba nu mai scoasera tustrei, ci se uitara unul la altul pana scapata soarele.

si tot acolo adormira, fara sa se miste, parc-ar fi fost de piatra. imparatul ingenuncheat pe barba, imparateasa c-o tampla pe dunga patului, iar domnita aci fiarta de calduri, aci cutremurata de fiori.

A doua zi imparatul aduna pe toti doctorii si le zise:

- Jumatate din imparatia mea aceluia care-mi va vindeca fata! si nici un doctor nu-i ghici leacul. A treia zi aduna pe toti vracii si pe toate vrajitoresele si le zise:

- Toata imparatia mea aceluia care va tamadui pe domnita! si nimeni nu stiu ce sa faca si ce sa zica, numai o baba, uscata ca scandura si ciuruita ca un burete, zise imparatului ranjind:

- Maria-ta, domnitei i-a abatut de maritis. - Mai stii minune!... zise imparateasa.

- Da' unde sa-i gasesc potriva? sopti imparatul in urechea imparatesei.

si pe loc porni vestea pe la toate imparatiile cu feciori de domn care de mult ravnisera la fata cu par de aur.

Pana sa s-adune feciorii de imparat, trecu vreme la mijloc, ca unii porneau din revarsatul zorilor, altii tocmai din scaldatoarea soarelui, si altii de unde noaptea se ridica ca un zabranic negru, si altii chiar de pe unde pamantul e drob si piftie.

in ajun de-a-i trece pe dinainte sirul baietilor de imparat, domnita, care nu se mai miscase din pat, pofti sa se scoale si sa se plimbe, singura-singurica, prin gradina imparatiei.

Frumoasa si galesa si rezemata c-o mana pe umarul imparatesei, iar cu cealalta petrecuta pe dupa gatul imparatului, intra in gradina si, cu toate rugaciunile parintilor de-a-i lasa si pe ei, domnita le inchise binisor usa in obraz si-i lasa cu inima arsa.

Cum ramase singura, cutreiera cararile cu naramzi si chiparosi, cu luminisuri de smarald si cu bolti umbrite si racoroase.

Dupa ce umbla cat umbla, cu ochii pe jumatate inchisi, ofta fara sa stie de ce, fara sa stie ce vrea, si se lungi pe iarba, la umbra unei perdele de chiparosi.

Cum sta lungita, o apuca o piroteala si, cum privea intr-un adanc fara fund, printre genele lungi, i se paru c-aude un cantec de chitara.

Tim, tam, tam, tam, tam, usor, incet, prelung... o adiere de sunete, o mangaiere dulce, un farmec de pe alta lume... Tim, tam, tim, tam, tam... ca o licarire departata care s-apropie, si iar s-afunda, si iar se intoarce... Dar cantecul o gadila pe obrajii rumeni si-i furnica din talpile mititele pana in crestetul luminos... si i se paru c-aude un glas, un glas fericit care canta si vorbea dupa tremuratul usurel al chitarei.

- Tim, tam... adormi si ramai desteapta. Tim, tam, tam... care e adevaratul vis, ziua ori noaptea?... Fat-Frumos vine noaptea si pleaca de cu ziua... Fat-Frumos este schiop, da' nimeni nu canta ca el si nimeni nu mangaie si nu saruta mai dulce ca el... Tim, tam, tam...

si domnita simti niste buze de foc pe amandoi obrajii. si tresari si, sprijinindu-se intr-un cot, privi speriata inainte, pe cararea ingusta cu stropi de umbra si de lumina.

si in fund, in fund de tot, vazu pe minunatul cantaret, care-i zambea si-i facea semn sa se apropie. La soldul stang purta palos lat, in mana dreapta tinea o chitara cu gat lung si ochii-i scanteiau ca doi carbuni aprinsi.

Domnita dadu sa tipe si nu putu. Sari in picioare, vroi sa fuga, da', ca si cum ar fi fost prinsa de talie de niste brate lungi, incepu sa paseasca spre cantaretul care o astepta cu mainile intinse.

Cand se apropie de el, deschise bratele si, voind, fara sa vrea, ca sa-l stranga in brate, mainile ii trecura prin el, apoi simti un sarutat sub barbie si, uitandu-se inainte, vazu pe cantaret ca o umbra, o umbra schioapa care se ducea cantand.

- Tim, tam, tam, tim, tam, tam... Fat-Frumos este schiop... si nimeni nu leagana mai bine ca el, si nimeni nu mangaie si nu saruta mai dulce ca el... Tim, tam, tam... umbra s-a topit, adormi si ramai desteapta, fata cu plete de aur...

Domnita, dreapta si nemiscata ca o faclie, se uita dupa umbra schioapa cum se ducea, se tot ducea, mica, mai mica, si mai mica, pana ce se ineca in ceata departarii. Apoi, fara sa mai simta ceva, afara de un vuiet adanc, adanc, in fundul urechilor, intra in iatacul de clestar, se tranti in pat si incepu sa planga.

Iar imparatul si imparateasa ii culegeau fiece lacrima in naframele lor s-o intrebau:

- Spune-ne noua ce vrei, lumina si toiagul batranetilor noastre!

A doua zi, imparatul si imparateasa stateau incremeniti pe jeturile lor de sidef presarate cu pietre scumpe.

Domnita bolea, lungita in pat, cu ochii pe jumatate inchisi, iar pe dinaintea ei treceau feciorii de imparat, ca sa-si aleaga unul, ea, dorita tuturor.

Trecu al dintai, numai in zale de sus pana jos, cu chivara de argint; si cand pasea, zalele sclipitoare zuruiau ca si cum ar fi fost vii. Domnita nu dadu nici un semn. Voinicul pleca rusinat.

Trecu altul, cu parul lung si negru corb, cu camasa usoara, alba ca floarea si cu chenare de gaitan aurit, incins pe la mijloc cu un brau de matase verde. si cand pasea, pletele i se leganau pe umeri, iar cutele albe, din solduri pana la calcaie, se indoiau frumos dupa leganatul trupului.

Domnita nu se uita nici la el. si dragutul se duse cu inima secata. Trecu al treilea, numai in fireturi si steme, si nici pe el nu cazura ochii domnitei.

Asa, pana-n deseara, se incheie si se rusina lungul sir de feciori de imparati.

Tocmai la ispravit, sontac-sontac, veni si un cantaret schiop. Pe soldul stang purta un palos lat, in mana dreapta tinea o chitara cu gatul lung. imparatul si imparateasa, cum il vazura, se infiorara. Ce gura mare si stramba! si ochii din cap ii scanteiau ca doi carbuni aprinsi. Nalt, desirat, c-un picior mai scurt si cu altul mai lung.

sontac-sontac, si, cand ajunse in dreptul patului, domnita tresari, deschise niste ochi mari, sari drept in picioare si-i intinse mana.

imparatul si imparateasa plecara ochii in jos, iar domnita, dandu-le in genunchi, le zise:

- Iata mirele meu... nimeni nu canta ca el... nimeni nu saruta ca el...

imparatul isi ridica mustatile cu o mana, si cu alta apasandu-si barba, zise, ca si cum si-ar fi dat sufletul:

- Fie! imparateasa se cutremura si se duse sa porunceasca de masa. Se puse masa imparateasca, dar masa trista, mai trista ca intunericul. A doua zi era sa fie nunta, si a treia zi era sa fie razboi mare cu toti feciorii de imparati rusinati de cantaretul schiop si desirat.

in jurul mesei, langa imparateasa, se aseza fie-sa, langa ea cantaretul si, mai departe de cantaret, ofta si statu bietul imparat.

imparatul nu mai lua ochii de la el si, dand din cap, ii zise:

- Ginere, de ce inghiti carnea nemestecata?

- Mi-e foame, tata, mi-e foame. As inghiti noua suflete nemestecate. Viu tocmai de la marginea pamantului.

Asa raspunse cantaretul si mai inghiti o halca de carne.

- Ginere, da' de ce-ti scanteiaza si-ti dogoresc ochii ca doi carbuni aprinsi?

- in ochii mei vezi stemele mariei-tale, raspunse cantaretul uitandu-se in jos.

imparatul isi lua coroana de pe frunte si o arunca cat colo.

- Ginere, de ce c-o mana bagi painea in gura si cu alta o scoti? Numai carnea iti place?

- Cine-a framantat azima ii mirosea mainile a ceapa.

- Vezi, tata, vezi? zise fata induiosata.

- Ginere, ce-ti tacanesc dintii si maselele, ca si cum ar fi de otel?

- Din greseala am strans furculita in dinti, raspunse cantaretul si tranti furculita pe farfurie.

- Ginere, dar de ce-ti sunt unghiile asa de lungi si de ascutite?

- Ce unghii? si parc-ar fi fost o pisica, asa isi trase unghiile sub piele. Ce unghii, maria-ta? Ieri mi le-am tocit cu gresia, ca sa nu zgarii mainile albe ale dragutei mele...

- Ginere, da' mult par ai pe mana dreapta, parc-ai fi lup, asa e de des si de aspru!

Cantaretul se facu negru-verde si raspunse, incheindu-si banta:

- E un semn, un petic de par, pe care-l avem din mosi-stramosi, dar incolo sunt alb ca zapada si rumen ca rasura.

- Ginere, mai zise imparatul tremurand, ce ai pe frunte, ca doua umflaturi de berbec tanar?

- Socrule, raspunse el necajit, intr-o parte m-a izbit cu buzduganul un urias, si in alta un zmeu. Ei au crapat in lupta, iar eu am ramas cu doua cucuie.

- Vezi, tata, vezi? ingana domnita si-si inghiti lacrimile, caci mult i se parea tata-sau de rau. Cantaretul se scula de la masa.

- Sunt obosit de-atata drum. Sa ma iertati, ma duc sa ma culc.

- Ginere, se rasti imparatul, dar nu faci barem o cruce dupa masa?

Cantaretul isi intoarse fata, clantani din dinti si zise:

- Eu ma inchin la mine, sa nu ma vada nimeni. si pleca pe usa afara.

Fata se culca in iatacul ei de clestar. imparatul ceru imparatesei crucea din paraclisul domnesc ca s-o puie sub capatai.

imparatul se culca si avea la cap doua sfesnice mari de argint si la picioare alte doua, catesipatru cu faclii aprinse.

Trase un somn si tresari... nimeni... Trase doua si iar tresari... iar nimeni... A treia oara, tresarind si mai tare, vazu la capul lui o dihanie desirata, cu par ca de lup, cu ochii ca doi carbuni aprinsi, clantanind din niste dinti de otel mai lungi ca piroanele.

imparatul scoase crucea de sub capatai si o ridica deasupra dimonului strigand:

- Piei, dimone, uciga-te-ar crucea! imparatul vazu atunci ce nu mai vazuse in toata viata lui. Dihania se cutremura, se lungi si se subtie si, ca si cum ar fi fost un fir de ata, se strecura prin gaura broastei. Dar cat de repede se strecura, imparatul tot vazu ca are un picior mai lung cu zece coti ca celalalt.

si cand imparatul se uita pe jos, vazu o chitara cu gatul lung si cu coardele plesnite si, inhatand-o, racni:

- El este! Se repezi in iatacul fetei, trantind usile ca o vijelie.

Pipai patul... Fata nicaieri...

Atunci alerga la grajdul murgului care manca jaratic si striga:

- Murgule! intr-o clipa murgul rupse streangul, darama usa si ingenunche inaintea stapanului sau.

- imparatul incaleca si porunci:

- Ca gandul! si porni bidiviul mai iute ca vantul, in urma imparatului, barba, despicata in doua, ii falfaia ca doua steaguri albe. Vaile si dealurile i se pierdeau in urma rotocolindu-se. Codrii ii pareau ca niste ape tulburi fugind la miazazi. Vantul pe care-l lasa in urma indoia stejarii, frangandu-i ca pe niste nuiele.

inaintea lor, cantaretul gonea si se lungea de ce-l apropiau... cat o beldie, cat un brad, cat un plop, aruncand piciorul al lung in vai si p-al scurt in dealuri. in carca lui, domnita.

Cand mai trebui o aruncatura pana la dihanie, se revarsa de ziua. Cocosii cantara de trei ori. Pocitura se opri in loc, se rasuci ca un sfredel si intra in pamant, lasand pe iarba pe domnita fara simtiri.

Murgul ingenunche. imparatul isi ridica fata. C-o mana o lua de mijloc si alta i-o infipse in par.

incaleca si porni.

- incet, Murgule, sa n-o desteptam. Atat mai zise imparatul si, dand ochii peste cap, casca gura si falcile ii trosnira din incheieturi, inchise ochii, si doua lacrimi ii inghetara sub gene ca doua diamante. imparatul incremeni pe cal, iar de-a curmezisul, in bratele lui reci, sta lesinata domnita cu parul de aur, lung pana-n pamant, ca o beteala lunga. Peste ea curgea barba alba a imparatului.

incet-incet, ii duse Murgul zile si nopti, imparatul sta teapan, cu ochii inchisi, iar mainile domnitei, albe si moi, se clatinau, batand usurel coastele Murgului.

Cand intrara in curtea palatului, imparateasa, toti boierii mari si toti curtenii le dadura in genunchi.

Iar cand Murgul necheza, imparateasa si boierii, punand mana pe imparat si pe domnita, inmarmurira. imparatul era rece ca gheata, domnita, calda si i se batea inima.

si voind sa ridice pe imparat de pe cal, le-a fost cu neputinta; si voind sa ia pe domnita din bratele imparatului, mana lui nu i se desclesta din crestetul ei.

Atunci au chemat popi multi si mitropoliti, cati erau, si au inceput sfintele slujbe ca sa dezlege pe imparat din spinarea calului si crestetul domnitei din mana rece a imparatului.

si ispravindu-se slujba, o baba batrana, uscata si ciuruita ca un burete, a zis in gura mare:

- Fetele, daca imbatranesc la usa parintilor, innebunesc, dar si daca fug, le ia dracu.

- Amiiin! zise prelung un diacon care ramasese in urma cu slujba.

si atunci, ca prin minune, imparatul aluneca la vale pe seile calului si mana i se dezlipi din crestetul domnitei.

Iar multi au auzit un oftat greu cand imparatul cazu, lung si teapan, la pamant.

Domnita deschise ochii, incepu sa jeleasca pe tata-sau, si-l jeli ani multi, dar de frica dracului nu s-a mai maritat.

Cine stie?... ce-a fost odata ca niciodata o fi fost ca si astazi... si ce este astazi va fi odata ca niciodata...





Poveste


Aceasta pagina a fost accesata de 2077 ori.
{literal} {/literal}