Palatul de clestar

Palatul de clestar

de Barbu Stefanescu Delavrancea


 Cam pe la inceputul vremilor, pana unde prastia mintii nu azvarle, se povesteste, asa, ca din scorneala, ca omul era croit din alte foarfeci si cioplit din alta barda.

Tot cu maini si cu picioare era si pe-atunci, tot cu ochi si cu urechi, tot cu nasul deasupra gurii si cu calcaiele la spate, dar de invartea copacul smuls din radacina si mi-ti izbea la mir leii pustiilor, dihaniile cadeau tumba, cu labele in sus, marghiolindu-se a moarte.

Apele curgeau la vale si muntii se ridicau in sus. Nu se pomeneau flori pe cer si stele pe pamant - ca pe la pardalnicii nostri de stihari -, dar multe nu erau asa dupa cum sunt.

imparatii de mureau in lupta de buzdugan, bine, iar de nu, li se uitau de zile. Numai daca barba le matura tarana la noua coti in urma, chemau pe unul din feciori, pe cel mai viteaz si mai cu minte, si-i daruiau naframa, inelul, palosul, stema si gonaciul, ca sa poata imparati si razboi in locul lor.

Apararea si dreptatea atarnau de taisul palosului. Cu mintea cantareau si hotarau, iar cu palosul imparteau. si spun unii ca pe atunci mergea mai bine cu minte dreapta si fara de legi, decat, ca in zilele noastre, cu legi drepte si cu minte stramba.

Pe-asa vremuri se zice ca ar fi vacuit imparatul cu stema rupta din soare, in cel mai frumos palat de clestar si peste cel mai intelept si mai viteaz norod.

Nu era crai pe care imparatul cu stema rupta din soare sa nu-l fi domolit, ca nici o oaste dusmana nu putea sa-i stea impotriva. La vreme de adanci batraneti sta inzauat in fruntea ostasilor, calare pe un bidiviu ce arunca pe nari trambe de fum si limbi de foc. si toti ai sai prindeau la inima si biruiau, caci asa li se pareau lor cum era el de batran si inzilizit, tocmai ca o lance ruginita, care de-a pururea rapusese pe oricine izbise.

Dar cat era de mare si de vestit, ca se dusese vestea pana unde pamantul e drob si piftie, de-a surda ii fura toate.

intr-o sfanta de vineri, cam pe la chindii, numai ce i se paru ca stema din cununa imparateasca se umfla si creste, creste, ba cat oul de gasca, ba cat un bosar, si-i indoi grumajii, si-l pleca la pamant. infricosat, imparatul se lupta ce se lupta cu namila de diamant, iar la urma urmei cazu cu fata in jos, podidindu-l un plans de foc.

Nu trecu cat ai scapara din amnar, si se apropiara de imparat, cu mangaieri si dezmierdari, odrasla lui, de trei fete, ca trei zane, surori si nepoate, care mai de care mai chipese si mai dragalase. Apoi venira mai-marii tronului si slugile ohavnice. Toti cu toti iesira ca dintr-o lacra, sa cada cu matanii, doara or curma focul imparatului.

Cel mai de frunte dintre sfatuitori aduse vorba cam asa:

- Luminate imparate, care palos ca al mariei-tale n-a mai fost atatea veacuri intunecat si frant la razboaie? Care imparatie a ramas, atata amar de vreme, nestirbita si cinstita pe fata pamantului? Care rasura e mai involta si mai rumena ca domnita, fata cea intai nascuta a mariei-tale? Care mura sa fie mai neagra ca ochii celei mijlocii? Care raza mai luminoasa ca domnita cea mai mica? Apoi, luminate imparate, dupa atatea noroace si bunatati, ce-i fi avand ca sa te mai tanguiesti?

imparatul, de ochii neamurilor s-ai norodului, curmandu-si plansul, multumi tuturora si, furisand sfios ochii in sus, vazu ca stema nu e nici mai mare, nici mai mica de cum trebuia sa fie.

Se potoli si facu semn ca toti sa plece, isi saruta parinteste copilele si opri langa dansul pe sora lui cea mai mare, care era si cea mai inteleapta, si-i zise incet, ca zidurile de-ar fi auzit, nu l-ar fi auzit:

- Surioara, surioara, lipeste urechea ta de inima mea, si ce-i auzi auzit sa ramana... Pe mine m-a ajuns grea batranete, ca uneori stema din frunte creste, creste, se-ntuneca, si de ce se intuneca, e mai grea, pana ce ma culca la pamant. Vezi tu, pare-mi-se ca in aceasta aratare e caderea mea s-a neamului meu din scaunul domniei, ca din cele trei imparatese ce mi-au slujit de sotii n-am avut parte de parte barbateasca. Ca faceau cate-o fata s-a doua oara, cum faceau baiat, mureau si cuconul, si muma cuconului. Cea din urma mi-a zis: "Maria-ta, imparatia ce stapanesti a fost zidita de un barbat, si ori cade, ori se insuteste de o femeie, iar de cucon de parte voiniceasca n-ai sa ai parte".

- Ei, Doamne, si d-ta, ii raspunse sora-sa, mangaindu-l ca pe-un copil speriat, eu vad ca stema e cum era, si tot la locul ei. Cat despre vorba muiereasca, cea de pe urma, ca si cea dintai, tot fara noima si fara de inteles ramane.

- Tatal meu, urma imparatul, mi-a zis: "Fatul meu, in cal iti las goana voinicului, in inima ta vitejia, in palos biruinta, iar la temelia "palatului de clestar", odihna norodului tau. Acolo zac, la umbra, ferecate, patimile mari si mici, care fac pe om fericit si nefericit. Ia seama, fatul meu, ca de le-i slobozi, ai sa-ti vezi supusii pe unii in desfatari, iar pe altii in ahtieri. tine aste patru chei, si sa nu cobori in cele patru incuieri de sub talpa palatului decat atunci cand ti-o pieri o raza din frunte si marirea ti-o indoi grumajii."

imparatul scoase din san patru chei, una de arama, alta de argint, una de aur si alta de diamant, si le dete sora-sai si-i porunci sa se duca intr-ascuns sa deschida si sa se coboare sub talpa de la rasarit a palatului si sa cerceteze cuvantul intelepciunii asupra stemei imparatesti, care uneori creste, se impatreste si se intuneca, si de ce se intuneca e mai grea, pana ce-l doboara la pamant.

Noaptea, tarziu, sora imparatului isi facu o cruce, isi facu doua, isi facu trei si, cum invarti cheia de arama in broasca beciului de la rasarit, o vijelie ii amuti auzul, apoi locul pe care sta i se afunda pana la glezne, pana la brau, pana la gat, iar de-i trecu dincolo de crestet, o vapaie, ce lumina fara sa arda, ii invalui obrajii.

La o cutremurare strasnica, doua porti, tipand in copilii grosi, se deschisera, la dreapta si la stanga, si sora imparatului se pomeni intr-o camera cu totul si cu totul de arama. si cand trecu prin alte doua incaperi, una de argint si alta de aur, sora imparatului vazu minunea minunilor: stoluri de pasari care cantau ca din tilinci de argint si zburau in toate partile, si unele i se pusera pe umeri si-si rasfirara aripile luminoase, zornaindu-le ca pe niste banuti de aur vanturati din mana in mana.

Cand descuie broasca de diamant, sora imparatului impietri de spaima... in prag se zvarcolea o namila de balaur si-si despica falcile cat sa inghita un calaret cu cal cu tot.

Limbile lui, ca niste sageti parjolite, le azvarlea din beregata si le infigea pe narile nasului, scuipand clabuc, care se inchega si se rostogolea basici albe de margaritar. Solzaria lui era ca un curcubeu de-a lungul spinarii.

- Ah! muiere cu suflet de barbat, zise balaurul, tine-ti ingerii, si ce-i vedea sa nu te sperii ca cine tine cheile tainelor e si mai mare si mai tare ca mine!

N-apuca sa-si vie in fire sora imparatului, ca stralucirea camerei de diamant ii lua ochii cu sclipirile de toate fetele.

Cand se trezi, se feri in laturi. Langa usa, trei femei, in catuse si priponite la zid de trei belciuge groase. Cea dintai ar fi fost frumoasa de n-ar fi zambit si n-ar fi miscat gura necontenit, clevetind fara noima. A doua bolbosa ochii sai verzurii, scaparand scantei de manie. A treia, groasa ca o butie, rumena si voinica, si tot semana, ca o sora buna, cu celelalte doua costelive si pitigaiate.

- Domnita, ce mai e pe lumea de pe taramul vostru? nici-o cearta? nici-o ocara?

- Domnita, te-as face praf si farame daca nu m-as teme ca n-as mai avea pe cine uri!

- Domnita, de cand v-am parasit, nu mai e pui de om fericit! Asa zisera pe rand cele trei surori: Zavistia, Pizma si Prostia. Sora imparatului se simti, o clipa, rea, cum nu mai fusese, cu o mancarime in varful limbii si proasta ca un bustean.

Se strecura pe langa toate tainele incatusate in cruci, pana in dreptul altor trei, cu parul din frunte zbarlit, cu coamele despletite, care zbierau de se zguduia din temelie pestera de diamant, muscand din carnea lor de le tasnea sangele.

Langa ele sta una neclintita, senina, pe ganduri, cu privirea dulce si fara pic de amagire.

Numai ea, dintre toate, era sloboda. si, din privire, socotea, osandea si ierta. Alta nu putea fi decat intelepciunea.

De-a dreptul la ea se duse sora imparatului si-i dadu in genunchi, ii saruta mana dreapta, o puse la frunte, apoi ii zise:

- Tu, care esti mai frumoasa ca revarsatul zorilor, mai dulce ca laptele indoit cu miere din faguri, mai blanda ca mielul de trei zile si, dupa atotstiutorul, cea mai adanca la inteles, tu stii de ce si cine m-a trimis pe acest taram. Povatuieste-ma, induratoareo, ca sa pot mangaia zilele tulburate ale imparatului cu stema rupta din soare.

- Spune viteazului batran ca, trecand pe langa toate patimile, la hotarul nebuniei, ai dat de intelepciune. si spune-i ca l-au ajuns zilele, ca daca stema il apasa asa de greu, nici nu se mareste, nici se micsoreaza, ci-l apasa, asa cum atarna si el de greu pe perina de pe scaunul imparatiei. si spune-i ca, neavand copil de parte barbateasca, sa cunune pe una din fete cu flacaul care, zicand din fluier, ii va preface parul in inele de aur, cu flacaul care se inveleste cu cerul si doreste mai mult ca fiecine din toata imparatia. Acestuia sa-i dea naframa, inelul, palosul, gonaciul si stema.

Cand sora imparatului pleca, se napustira asupra ei, s-o soarba si mai multe nu, Furia, Smintenia si Pizma. Ce valma de vaiete si blesteme, ca se clati incaperea din temelie, si grinzile pornira din locul lor! in acel vuiet, glasul intelepciunii se risipi ca nisipul in lupta cu vijelia. Iar sora imparatului, pierzandu-si cumpatul, se repezi pe usa afara, scapand cele patru chei, care zornaira pe pardoseala...

Cand se trezi pe taramul imparatiei, toate usile i se pecetluisera in urma ei. si planse ce planse cheile pierdute, apoi se gandi cum sa minta imparatului de-o veni vorba despre chei, caci plecase cu mintea de noua coti si i se scurtase de zece.

Cand imparatul auzi cuvantul intelepciunii, puse de rascoli domnia in crucis si in curmezis, doar de-o afla pe cel ce ar dori mai mult ca fiecine, cat, cu dorul si cu cantecul, sa poleiasca cositele unei domnite de-a sale si sa se vredniceasca de scaunul imparatiei.

si-a intalnit, in cretul crangurilor, vanatori ce prind iepurii de coada, in vagaunile muntilor, delii ce rup ursul in doua, parc-ar rupe un fustei de ceapa, la picurisul izvoarelor, nazdravani care aduna scanteile din coada licuricilor de fac valvatai in miezul noptii. Dar unii doreau bogatie, altii slava, altii tinerete fara batranete. si cositele domnitelor au ramas tot ca mai inainte, si imparatul tot fara chef.

intr-o zi, cam pe inserate, cercetasii domniei, rupti de oboseala, pe malul unui raulet ce serpuia ca o fasie de argint, detera peste un voinic cu pletele revarsate, ce zicea din fluier de te slavea.

si ce mandrete de voinic! Cum il vazura, ascultara teaca de pamant migala de suieraturi care se-nsira si se desira ca o binecuvantare a sufletului.

- Ce doresti, voinice, grai ceausul imparatesc, ce doresti tu dupa pofta inimii?

- Cinstiti boieri, alt nimic, sa traiesc, sa cant, sa mor... N-apuca sa sfarseasca bine cuvintele, si se zarira cativa calareti, gonind nauci de inghiteau postiile.

De sub copitele armasarilor vajaiau pietrele ca niste gloante. Cum ajunsera, flacaii se oprira ca un zid.

- Stati, zise unul dintre ei, sa-mi luati pe-acest baiat si drept la scaunul imparatiei sa mi-l duceti.

Bietul baiat se impotrivi: "Ba ca nu merg, ba ca n-am furat nimic, pacatele mele..." Dar n-avu ce face.

Cand ajunsera in fata palatului, tot norodul era de fata cu manuchiuri de flori. Buciumasii, fluierarii si surlasii sunau ca de alai mare. si cu totii se ploconeau la flacaiandrul cu coama neagra si lucie ca pacura. Iara el casca ochii mari si, suflet smerit, nu-i trasnea prin cap de ce si cui sa i se faca asa sarbatorire.

Pe scarile palatului, imparatul, rezemat pe toiag, astepta voios si, de cum zari pe flacau, ii sari de gat, sarutandu-l si pe-o parte, si pe alta.

- Tu esti dorul nevinovat, zise imparatul, prin barba alba ce i se lungise pana la pamant, alesul intelepciunii si al meu, hai de-ti vezi mireasa si sa domnesti pe scaunul pe care am domnit si eu.

Nu se dezmeticise voinicul, si se trezi dus pe sus intr-o camara cu jeturi aurite. Acolo il astepta, printre sfatuitorii tronului si jupanesele cu cuconii lor, fata cea mai mica a imparatului.

si era frageda si subtirica din crestet pana in barbie, cu niste cosite ca o beteala de aur - lumina si dragoste - ca bietul om ameti. Palatul, cu multime cu tot, i se invarti sub picioare si cazu in genunchi si-i saruta condurul.

- Scoala-te, fatul meu, zise imparatul. si voi, sfetnici credinciosi, aduceti naframa, palosul, stema si gonaciul, ca lui i se cuvin, pe langa cea mai frumoasa din fetele mele.

Dar, in clipa cand imparatul vroi sa binecuvanteze pe noii stapanitori ai domniei, cerul se intuneca, norii se posomorara, cutreierand pacea vazduhului. Vanturile pornira bataie oarba, facand una cu pamantul copacii neclintiti de veacuri intregi. Un potop de ploaie se sparse din culmea intunecimii si imprastie, care pe unde nimerea, multimea norodului.

imparatul si adunarea inmarmurira; palatul de clestar se clati pe temelie; cutremurul zgudui pamantul; mesele, jeturile si policandrele cazura zdrobite pe pardoseala; oamenii nu se mai cumpanira pe picioare.

imparatul, trezit de spaima si de manie, striga catre sora-sa cea mai mare:

- Muiere, ce e asta? Ce-ai facut cu cheile patimilor? Un' ti-ai uitat mintile sa-ti fi uitat oasele!

Cuvantul lui se ineca intr-un vuiet de cutremur. Geamlacul si usile se zguduira si sarira din tatani. Tavanul se crapa drept in doua. Pe usi si pe ferestre se napustira niste femei despletite, care varsau, pe nari si pe gura, fum si para de pucioasa. Racnind ca fiarele, ele aruncara la pamant pe toti cei de fata... si peste trupurile lor intinsera dansul patimilor...

La o noua zbuciumare, pamantul se despica in doua. Palatul de clestar, trosnind, se porni si se facu nevazut intr-o prapastie fara fund.

Mania, Furia si Nebunia, si dupa ele altele, plecara vartej in alte parti ale lumii acesteia.

Iar la urma urmelor, tocmai la coada, Prostia, rumena si voinica, se tara multumita, de-a inboulea... Dar ce-i pasa?... Ca ea nu era nimenea. si, la dreptul lui Dumnezeu vorbind, nici una din celelalte, de-atunci si pana azi, n-a salasluit mai fericit in mai multe capete omenesti.






Palatul de clestar


Aceasta pagina a fost accesata de 3737 ori.
{literal} {/literal}