Odinioara
de Barbu Stefanescu Delavrancea
Anii trec asa de repede, ca nu-ti dai seama cand si cum cutare flacau, rotar ori granar, s-a schimbat in mos cutare, de unde si pana unde un bujor de fata, sa o fi sorbit intr-o lingura cu apa de draga ce-ti era, sa te pomenesti cu ea zbarcita, caruntita, apoi alba-colilie.
Asa curge vremea, si pe noi nu ne lasa in urma, ci ne taraste cu ea pana la hotarul vietii. Ne aseaza frumusel pe doua scanduri, ne intinde pe deasupra o panza alba cu cruce in mijloc, ne stropeste cu vin si cu untdelemn. Bulgarii si tarana cad si astupa. si tot vremea din musuroi face netezis, surpa crucea de la cap, batatoreste locul si acopera cu balarii cel din urma locas al nostru.
Ei, cate se duc cu zilele si ce triste minuni ni se arata de ieri pana azi! Cate ne mai asteapta de azi pana maine!
in curtea bisericilor vechi, cruci de piatra si de lemn, uneori cate doua-trei in acelasi cuib, umbrite de visini si de pruni. Ramai pe ganduri. Parc-ai vrea sa stii cine odihneste sub pamantul incarcat cu stevie si cu urzici... Parc-ai vrea sa afli ce locsor a cazut la fiecine din cei ce odihnesc acolo... Cu multi ai copilarit, multi te-or fi mangaiat si pe unii poate ca i-ai iubit.
E trist. Dar e si mai trist sa te reintorci, dupa mai multi ani, din pustiuri Coleg de liceu cu Delavrancea la Sf. Sava, cu care acesta a locuit la Paris in 1882-1884. Frate cu Dinu Radu Golescu.
straine in mahalaua in care te-ai nascut si-ai crescut, si sa nu mai vezi nimic din cate stiai. Pe aceeasi streaje sa intri, pe aceeasi carare sa te strecori, si sa nu mai vezi mandretea de-odinioara.
La marginea capitalei, departe de zgomot si de fapturile pizmase, intre oras si ogoarele taranesti, se intindea, inflorind, mahalaua granarilor. Mergea bine de la Dumnezeu. Unde isi punea crestinul vatra, se prindea pe talpoaie neclintite. Casele varuite se afundau in gradini cu rogodele, veselia copiilor. Pe-alocurea viile se mladiau, incarcate cu ciorchini, pe aracii plecati de greutatea rodului. taranii cu dare de mana se indesau sa-si gaseasca loc intre granari. Era o fierbere de munca, o dragoste de propasire s-o fratie de trai, ca nu se mai pomenea asa mahala tihnita si harnica.
Cand sosea cate un jupan, ori nea cutare, calare pe rotasul din stanga, plesnind voiniceste in naintasi, lelitele, cumetrele, finele, suratele ii ieseau voioase inainte, il opreau din drum si-l zapaceau cu cercetarile. Granarul, cu o mana in brau, cu alta pe haturi, cu biciul pe dupa gat, le raspundea cu randuiala, sa nu lase pe nici una mahnita.
- Nea Mitrane, ai intalnit, p-ale drumuri, pe alde dumnealui? (si dumnealui ii era barbatul.)
- Da, cumetrita, descarca la Oltenita.
- Nea Mitrane, ai vazut pe bacu? (si bacu ii era tata-sau.)
- Da, fina, cale d-o zi, si vine, e sanatosel, tare mare.
- Nea Mitran, ne-ai intalnit flacaul? (si flacaul era frate-sau.)
- Cica a castigat bune paralute. Dar tu, cand ne-i intinde halageaua nuntii?
si asa, cu una, cu doua, pana le dadea de rost, apoi toate alergau, ca un stol de vrabii speriate, care incotro sedeau, ca sa spuie veste buna si noroc pe la cei de-acasa.
Chiaburii se inmulteau. Copii rumeni si bucalati goneau cu ghiozdanele la scoala din curtea bisericii, sa plateasca sfantoaica pe luna dascalului Nicuta si sa invete slove noi, sa citeasca pe felurime, sa scrie pe platca si, hei! mai tarziu, sa invarteasca tocul pe hartie, ca niste logofeti.
in serile de vara, mai ales pe luna, toata mahalaua iesea pe prispa ori pe laita de langa poarta mica, si povestile incepeau lungi si nesfarsite. Bunicile si mumele isi luau nepotii si copiii cei mai mici, praslele, in poala si le spuneau cate-n luna si-n soare. Ba de turci, ba de tatari, ba de calmuci, ba de capcaunii cu doua guri, ba de muscali, ba de nemtii cu coada, ma rog, din cate omul apuca si vede, aude si nu uita.
si cand liliecii goneau de-a lungul drumurilor, copiii maricei paraseau scurteica bunichii pentru ca sa arunce dupa ei cu caciulile, strigand de la streaje pana la biserica :
- Liliac... liliac,
trage noaptea la conac,
din cloponita batrana,
hop, o data, hop, de doua,
pan' la noua...
Liliacii daca scapa
sub caciula fac calpaca.
si de veneau Floriile, Pastele, cu hainele noi, St. Ilie, cu pepenii de Pantilimon, Mos Ajunul cu colindetele, aceasta prasila voinica si vioaie umplea mahalaua de veselie si de nazdravanii.
La Ignat, cand zapada cadea de doua palme, porcii injunghiati asmuteau cainii, guitand de se cutremura pamantul. Fumul focurilor, in care ii parpaleau pana la sorici, acoperea cerul mahalalei ca o ceata deasa si fara capatai...
Asa ii mergea, pe acele vremuri, omului, in bine si de-a buna. Case noi se cladeau intruna. Ograzile se faceau mai dese si mai frumoase, impodobite primavara cu stufuri de flori, iara vara mladiate pana la pamant de rod bogat si felurit. De-atunci tot sa fi trecut cincisprezece ani de zile.
in ziua de azi, batranii s-au dus dupa taramul asta. Casele vechi, nespoite, daramate, fara garduri, marturisesc ca saracia s-a incuibat in locul belsugului de-odinioara. Azi tot e de-a valma, caci toate sunt de-a valma cand bietul crestin nu mai are ce ocroti. Grajdurile, ulucile cu portile mari au fost aruncate in soba, pe gerul Bobotezei. Curtile, pline altadata de pasari, azi sunt pustii. Abia cate un caine pocaltit mai hamaie si te vesteste ca e la locas de om.
Copiii sunt galbeni si slabi, zdrentarosi si fara chef, caci la Paste n-au cu ce se innoi, la Mosi n-au cu ce sa-si cumpere fluiere si haraitori. Zmeurile nu mai vajaie pe la San-Petru. Dascalul Nicuta nu mai canta cu o suta de baieti intr-un glas: O data-i una, uuna! doordoo paatru!
Nunta de azi se cheama saracie la saracie, botezul, din cumetrie cu chef si lautari, se numeste belea la capul omului.
Granarii au ajuns la doua martoage de cai si nu mai pun in carutele cu coviltir patru chile mari.
Toata mahalaua a saracit si se-ngroapa in ruine si bozii. si, spre batjocura, soarta a facut sa se ridice in locul bisericutei (plina al'data de credinciosi la sarbatori), biserica mare si falnica, dar goala chiar la sarbatorile imparatesti. in locul scoalei lui Nicuta, scoala primariei, ca un palat frumos, incapator, dar pustiu si fara spor la carte.
- Ce e asta, lele Ancuto? am intrebat mahnit, privind in toate partile. si de ce-ati ajuns in halul asta?
- Ei, maica, ce e de la Dumnezeu si de la stapanire este. Iaca scoala mare, iaca biserica frumoasa, dar de ce le-or mai fi ridicat in mijlocul daramaturilor eu nu pricep... Uite, ne-am stins in cativa ani. Se zice ca acele masini blestemate de drumuri-de-fier au luat cheagul granarilor nostri. Apoi de, o fi, n-o fi... Atat, mama, stiu ca odinioara copiii isi numarau anii dupa casele noi care se ridicau, azi isi socotesc varsta dupa casele care se darama.
si batrana pleca cu donitele spre putul cu doua roate.
Odinioara
Aceasta pagina a fost accesata de 4425 ori.
