Milogul
de Barbu Stefanescu Delavrancea
Vantul de toamna, rece si umed, tiuie in ramasitele frunzelor risipite in cracile copacilor din lunca Vitanului.
in albia sa incovoiata, Dambovita isi mana linistit apa tulbure, galbena si pe-alocurea patata cu suvite de sange inchegat, supte din talpa zalhanalei. Duhoare grasa nabuseste aerul ingreuiat de-o bura rece si deasa.
Stolurile de ciori se rasfira, se amesteca, se gonesc, croncaie si se-abat pacura pe harcile albe de bivoli si de boi, imprastiate pe netezisul ruginiu din fata zalhanalei.
De-a stanga apei, cam cat prinde ochiul, dincolo de hanul din rascruci, sta casa lui Caliman potcovarul, mai mult fasii si petice de pamant galben decat varuiala. Pornita pe spate, cu olanele de pe acoperis zobite si mucede, impanate cu muschi, si mai sus ii cresc doua urechelnite cu solzi grosi si verzi. Pe prispa ferita de streasina lata, plina cu scule, cu troace, sade in colacul picioarelor Caliman potcovarul. Negru, uscat si ars in obraji, cu ochii mari si albi, cu luleaua stinsa si pleostita intr-o parte a gurii, cand pifaie arunca scrumul in sus si-si dezveleste, din buzele mari si din barba si mustatile carunte si imbacsite de cenusa, dintii lati si petrecuti pe din doua c-o larga strungareata. Parul, muiat in untdelemn, carlionteaza pe grumajii soiosi. Camasa, petic de petic, stransa la mijloc intr-o curea impodobita cu nasturi, ii cade pe umarul drept.
Raluca, tiganca lui, sta ghemuita intr-un colt al prispei. Goala pusca, isi cocoloseste gleznele sub o patura murdara. Sanul, slab si moale, i-atarna in gura unui copil, ce suge cu sete, umflandu-si bucile galbene.
Caliman, infigandu-si pipa in brau, scoase din poala camasii un clondir cu rachiu si-l aduse la gura.
- Iar galgai, Calimane, zise Raluca, si iarna vine, si copiii-s goi...
- Eh, las' sa vie, las' sa fie... raspunse Caliman, si-si scutura pletele si incepu sa rada.
- O sa-ti bei camasa din spate, o sa-ti bei pielea de pe oase, o sa-ti bei mintile, mormai Raluca, si-si zgudui copilul, rupandu-i tata din gura.
- Ale mele sunt toate, las' s' le beau...
- O sa ajungi rasul tiganilor.
- Fa Raluca, te rup in doua bucati, azi, de duminica! raspunse maniat Caliman, si scoase din maneca larga o mana numai muschi, vine si par.
Apoi o aduse cu binisorul pe clondir, mai inghiti zdravan de doua ori si-l intinse Raluchii, zicandu-i blajin:
- Na si tie, bea si tu, catea, bea si tu, scorpie cu pui, ca eu te bat si tu ma sorbi.
Raluca apuca clondirul si, dupa ce bau, iar bombani:
- De n-ar fi ologul ca sa cante din mahala in mahala si sa-ti milogeasca mamaliga si saramura, ai pieě, ticalosia lumii.
- Eh, sa milogeasca, ca eu l-am gasit, eu l-am crescut.
- L-ai crescut, da, dar i-ai luat picioarele, raspunse Raluca inchinandu-se.
- Sa taci, Raluca, striga Caliman, sarind in sus. Dar cat era de mare se clatina pe picioare, se rezema de zid, supse cea din urma inghititura de rachiu, ofta si, uitandu-se lung in ochii tigancii, ii zise repede: Uite-asa, macar sa crapi, o sa-ti zic p-a lu' Sotir:
Nelauta, nespalata,
bat-o Dumnezeu s-o bata,
da nu doarme, sa imbata,
si e groasa si umflata,
bat-o Dumnezeu s-o bata;
ziua zace, noaptea fata,
mai bine ramanea fata,
bat-o Dumnezeu s-o bata.
Ochii lui Caliman se tulburara. Ca o pielita galbuie i se posghi pe albul lor. Se lasa moale si, dupa ce bolborosi cateva cuvinte, izbi cu piciorul clondirul gol si-l facu cioburi. si deodata incepu se dardaie pe picioare in chip de joc si de veselie. si-si pleca capul in jos, aducand capul intr-o parte. s-o invartea marunt, apasand mai mult pe un calcai. Se pleca de mijloc. Bananaia cu mainile moi in jurul trupului, turuindu-i gura intr-un cantec marunt, parc-ar fi fost o toba care bate in departare.
Dar glasul ii scazu. Cantecul isi micsora repeziciunea. Rasuflarea ii pufui greoaie. Picioarele ii depana zapacit un soi de joc fara nici o noima.
Raluca-si privea tiganul inmarmurita. il apucase din bautura. si era rau de nu vedea inaintea ochilor, da cu ce apuca, spargea pe orice punea mana. intr-o zi a dat de-a azvarlita cu copilul. intr-alta betie a inghitit doi carbuni aprinsi s-a vrut sa s-arunce in put, strigand cit il lua gura ca i s-a aprins burta.
- Hai, mai Calimane, si te culca, nu mai zobi pamantul de pomana... ii zise Raluca cu sfiala.
- Sa dorm, ai?! sa dorm? raspunse el. Sa te scoli, catea, si s-aprinzi jarul in vatra foalelor! Ai sa muncesti cu mine, ca te zvant!
- Poi, e pacat, Calimane, ca e Sfanta duminica. Te trasneste al-de-sus, ingana Raluca, punand cateva boarfe peste copilul ei, care adormise cu un dest in gura.
- Nu e pacat! si sa te scoli, mamornito, ca te ia iaca-cine, striga Caliman, inhatand un baros, pe care abia-l ridica in sus. Nu e pacat; ar fi pacat daca rachiul si mamaliga ni le-ar da SantIlie si Dumnezeu.
si-si petrecu mana pe dupa mijlocul Raluchii si, neizbutind s-o ridice in brate, o ciupi de cateva ori si, cu ea de mijloc, jucand intruna, se afunda in intunericul fara fund al fierariei.
Fumul de bura se dezlega intr-un cernut de ploaie marunta si deasa. De la pamant la cer intunecimea era una, adanca, neagra, ca n-ai fi zarit la doi pasi, ca nu ti-ai fi gasit ochii si gura. Numai catre miazanoapte scapara tremurator cate un fulger liliachiu, si copacii, in siruri negre, se zareau jucand o clipa acolo unde lunca rotocolita a Vitanului parea ca se impreuna cu bolta cerului. intreg pamantul, dupa aceste slabe licariri care desfaceau perdelele intunecimii, se cufunda in nemarginirea neagra si muta.
Pe asa vreme, foalele din satra pufnira in gramajuia de carbuni care ranjira rosu si incepura sa joace, aruncati de suflarea greoaie, regulata si somnoroasa ce iesea pe tevile de fier. Scanteile, in carduri de stelute, trosneau si, plutind in nestirea intunericului, se stingeau una dupa alta.
Ai fi crezut ca intreaga lume s-a dus pe copca daca, in ropotul ploii ce cadea de asta data nemiluit, nu s-ar fi auzit ocarile lui Caliman si scartaitul ascutit al unui carucior ce se apropie de pragul potcovariei.
- Vine, saracul de el, s-o fi rebegit de ploaie, ca e gol ca un dest...
Asa ingana in fundul intunericului Raluca, atarnandu-se de lanturile foalelor.
- Deh! mai bine sa vina mort decat cu mana goala, raspunse ragusit Caliman, botezand cu praftorita carbunii care isi atatau din ce in ce flacarile lor albastrii. s-atunci s-auzi langa prag o jale de vioara s-un glas de cersetor. Parca ar fi fost un om care canta in vis. Ai fi zis ca e vantul, care-si colinda vuietul. Aci se intuneca glasul, ce tremura ca de fiori, si vioara s-auzea limpede si puternic, aci glasul se destepta si incurca cuvinte ciudate, iar vioara-si zbarnaia coardele ciupite.
Cand caruciorul se opri in pragul fierariei, tarat de o fata ca de 12 ani, cantecul se stinse. La flacarile carbunilor ce se incinsesera se zari in dricul caruciorului, infasat in scutece de zablau, o frantura de om, un om de la mijloc in sus, tinand intr-o mana uscata gatul lung al unei viori.
si intr-o clipa Caliman se repezi in prag si il intreba pripit, si rau, si vesel, de nenumarate ori:
- Ehi? hai? Ce-ati adus? Cum v-a fost ziua? V-a mers in targ? Ati dat de oameni? V-a luat gura? Ce mormaiti? Deh! Va tineti mari cu banii in punga! Umpleti mana, colea, la bacu! Orbul Olanitei a adus de la targ trei sfanti, si e cu fluierul, nu cu vioara, si nu stie decat doua cantece!...
Iar dupa aste vorbe, Caliman, impleticindu-se pe picioare, isi incorda mainile, lua pe sus caruciorul si-l tranti jos, in satra, in dreptul carbunilor din care iesea o para tuguiata si argintie.
Raluca incremenise. Nu i se vedea decat jumatate fata, poleita de lumina jeragaiului. Caliman sari in groapa din care batea la nicovala drept in ochii milogului si, stergandu-si naduseala neagra de pe frunte, inhata coada unui baros, bolovani ochii sai rosii si se rasti, aruncandu-si un pumn in pieptul sau paros:
- Ce bani ai capatat, spune, ca-ti bat limba pe nicovala!
Capul milogului atarna intr-o parte a carutului. Tot trupul lui e o mana de carne galbena-vinetie. De la cosul pieptului la vale ii innumeri coastele. Picioarele ii sunt taiate de sus, iar in locul lor, doua rani carpite petic de petic. Niste bete subtiri ii sunt mainile cu degetele ascutite, lungi si murdare. in tot acest monstru nu traia decat capul. si ochii sai mari, negri si plansi, cu genele sumese pana la frunte, priveau adanc si bland. Pe fruntea sa ca sideful i se rotocoleau inelele parului, negru ca pacura. Pe buze ii incremenise un suras indurator.
- Spune - striga Caliman aprins de betie, de dogoare si de o ura ce-l ardea de-a lungul pieptului - cum ti-a fost cantecul al nou? Cum ti-a mers targul?
Spida, fetita care se inhama la carucior, vazand pe tata-sau ridicandu-se din groapa, o sterse la fuga. Milogul ofta, inchise ochii si intinse mainile pe dricul caruciorului. Lacrimile i se rostogolira pe obrajii sai albi-galbenii. Un chip turnat in ceara. Parea un Christos oaches in niste zdrente murdare.
- Oh! targul e rau! zise blajin Milogul. E rau de tot, ca oamenii sunt bine imbracati. Trebuie sa fii frumos, voinic, intreg si bine, ca sa-ti dea de pomana cei bogati. si deschizand ochii mari si basicati de lacrimi, isi rezema vioara de piept si urma cu un glas bun: Oamenii din targ trec repede. Au treburi multe. N-au vreme sa-si desfaca punga. De-a surda le canti. Am cantat, am plans, am intins mana, si oamenii au trecut. Care nu te vad se duc, care te vad spun cate ceva, si-acopar ochii, se-abat in laturi, dau din umeri si se duc - carduri vesele pe doua picioare. Am milogit pana mi s-a stins glasul. Am rabdat zgarcenia si vorbele pana n-am mai putut. Treceau doi insi, unul din ei sopti: Sa nu-l crezi. Are picioarele in paie. si i-am spus cu amarul in gat: Vino de rascoleste, vino de cauta. Trecea o cucoana. A bagat mana in buzunar si a scos-o goala: Ah! ce murdar! I-am raspuns, cu lacrimile in ochi: Cine n-ar vrea sa fie curat? Un tanar spunea cu scarba tovarasului: Uh! cum cere! Cer fiindca n-am. Daca as avea, as da! O fetita, gatita ca o sorcova, a soptit ma-sei: Ce ochi negri! ce ochi mari! ti-i vand pe-un ban. si un domn voinic si rumen, jucandu-se cu un lant de aur, mi-a zis in fata: Ce urat e! inchide ochii si da-mi.
in Caliman s-aprinsera mania si rachiul. Fata sa arsa ingalbeni. Scrasni dintii. Aduse barosul cu amandoua mainile si, invartindu-l pe deasupra Milogului, striga nauc:
- Mai bine-ti zdrobeam capul decat gionatele! Raluca lasa foalele, care pufnira lung cea din urma rasuflare, se repezi asupra lui Caliman, il inhata de-o mana, pe cand el, cu cealalta, repezi barosul in dricul caruciorului, strigand:
- Ce-mi foloseste starvul asta?... Caruciorul se rasturna, si Milogul se rostogoli cu fata in jos. Raluca se lupta cu Caliman.
- Se cearta cu oamenii... Nu stie sa ceara... Lasa-ma, uite, lasa-ma, sa-mi murez inima... Macar o data... macar o data sa dau...
Dupa cateva imbranceli, Raluca izbuti sa il dea pe usa afara. tiganul se impletici in noroi, ajunse la talpa prispei, se impiedica si cazu lat, cu fata in sus. Bolborosi de cateva ori: Macar o data sa dau, apoi, parandu-i-se ca cade casa pe el, de frica, inchise ochii si adormi.
Raluca lungise iarasi pe bietul Milog in caruciorul sau si plecase repede sa-si vada de copil, caci se speriase din somn si tipa cat il lua gura.
Milogul era singur, pe roatele care-i calcau inima cand se invarteau, in adapostul sau obisnuit in care-si trudea mintea si-si plangea chinul. Capul lui mare, slab si frumos se invartea, ca prins de friguri, in fusul subtire al gatului. si cat de sfant si de frumos pare la lumina galbena a jarului care se stinge! Cu ochii inchisi, cu nasul subtire si cu narile curmate de durere, cu buzele mici si stranse una intr-alta, cu cele doua siroaie de lacrimi curgand de sub pleoape pana pe piept, ai jura ca e un cap de moaste care plange. in mintea lui de nefericit toate s-amesteca, s-afunda, se sting, pe langa dorul de-a putea umbla. Ah! cum ar pleca de cum ar miji ziua! Cum ar fugi! Cum s-ar duce ca vantul, fara a se mai uita indarat. s-ar sui munti, s-ar cobori vai. si n-ar mai canta cu vioara. Maini nu i-ar trebui. Cu mainile nu umbli. in goana lui de nebun, ar inchide ochii. Ochi nu i-ar trebui. Cu ochii nu umbli!
si asa de vie-i fu inchipuirea, ca surase, deschise ochii repede, se zbuciuma pe loc si bananai mainile intocmai ca picioarele unui om care ar fugi. Apoi se pipai grabnic la solduri si, nabusindu-si o adanca si calda oftare, isi tranti cu dezgust mainile in laturi si sparse intre pleoapele ochilor lacrimile, care incepusera iarasi, inghitindu-si durerea, simtita ca un nod in gatlejul sau.
Ah! dar fie si niste picioare strambe. si schiop. Un singur picior si altul de lemn. Niste picioare zgarcite si sa poata sa-si legene trupul in doua carje, numai sa scape odata de cele patru roti! S-ar multumi sa sara ca o broasca, sa se taraie ca o soparla.
Mainile si ramasita de trup ii inghetara. Se rumeni in obraji. Toata viata, la cap. Buzele ii tremurara si stranse asa de tare din ochi, incat ii fulgerara scantei si se stingeau intr-o negura fara fund. O manie de foc, inchisa intr-o teasta de os. Cui poarta Dumnezeu de grija? De cine are mila daca nu de nenorociti? Cum de nu aude si nu vede ceea ce surzii si orbii ar auzi s-ar vedea? De ce sa nu-l zideasca din nou si pe el, ca pe ceilalti oameni? Oh! daca ar fi intreg, n-ar mai intinde mana la trecatori. Ar scapa de rusinea de-a canta cu vioara si de-a boci: Frati in Hristos, surioare, nu treceti p-un biet olog, far' de trup, far' de picioare...
Ar scapa de rusinea de-a zice dupa vioara: Bogdaproste! bogdaproste!
Ar scapa de ticalosii care-l iau in ras si-i pun pietricele in mana. Ar scapa de cei care-i spun fara mila: Ce urat e! Ce murdar! Ar trebui sa-l culeaga comisia. Ne sperie copiii. Ne strica pofta de mancare!
Daca ar fi intreg, ar scapa de bataile care nu mai au in ce izbi si de scuipatul lui Caliman. si vara n-ar mai privi cu jind, din arsita soarelui, pe cei care se veselesc la umbra deasa a nucilor. Cui, cui, cui poarta de grija Stapanul lumii? E mai rau ca un om, caci poate si nu vrea...
O amintire ii licari ca dintr-un vis dureros si departat. Parca auzi doua lovituri de ciocan cazand pe nicovala, si-si simti carnea picioarelor rupta si oasele trosnind. A fost dar si el, copilul gasit la raspantii, om ca toti oamenii. Ba chiar a umblat de-a busile. Ar fi trebuit sa aiba si el picioare, sa mearga fara roate, sa alerge, sa fuga, sa munceasca, sa nu ceara, sa nu-l scuipe, sa nu-l bata, sa nu-i fie rusine, sa nu intinda talerul, sa nu cante cu vioara...
Milogul se zgudui. Roatele scartaira si, inhatand vioara de langa dansul, o tranti cu manie si o facu tandari. intinse repede mainile si se agata de nicovala care lucea in ochii sai tulburati.
in intunericul fierariei nu s-auzi decat un oftat si o izbire indesata, scurta, fara rasunet.
Carbunii macinati de foc s-au stins in gura foalelor. A doua zi, cand Caliman, trezit din somn si din betie, se duse alene ca sa lucreze, vazu pe bietul Milog odihnind de veci, c-o tampla infipta in coltul ascutit al nicovalei. Un lac de sange inchegase pe cioburile viorii.
Caliman, spaimantat, fugi batandu-se cu pumnii in cap. in pragul usii intalni pe Raluca si se opri vaitandu-se:
- Fa, fa, s-a omorat Milogul... Cine o sa mai cerseasca... Unde o sa mai gasim altul?...
si privi lung la copilul slabanog si galben, care sugea cu bucile umflate din sanul molesit al Raluchei.
Raluca isi stranse copilul la san si-i zise, scuipandu-l in obraz:
- As! asta e-al meu, Calimane!... Te mananca viermii in fundul ocnei... Eu sunt tiganca, nu-mi lepad copiii...
Milogul
Aceasta pagina a fost accesata de 5319 ori.
