Iancu Moroi
de Barbu Stefanescu Delavrancea
1
Nu se auzea, in intunericul unei nopti de toamna, decat latratul cainilor din mahala. Pe ulitele stramte si dosnice de pe langa Gradina Icoanei, noroiul si bolovanii de piatra se impestritau cu baltoacele intinse de-a curmezisul drumurilor. Felinarele, infipte din raspantie in raspantie, nu luminau mai mult decat stalpii telegrafului. Norii posomorati burnitau, inecand casele intr-o atmosfera fumurie si impufata asemuita cu aburii ce plutesc alene pe deasupra baltilor.
in fata unui maidan, ingradit cu late, o casa mai rasarita decat celelalte. Pridvorul ei, de scanduri noi, ranjea in intuneric, ca un sir de dinti uriasi.
inlauntru, rasturnat in lungul patului, cu capul varat intr-o perna, si-ascundea fata in maini domnul Moroi. Slab si desirat, imbracat in haine negre, parea gata de plecare, cu toate ca si-afunda capul din ce in ce in perna cu sfortarea unui om slab care, voind sa scape de pericol, inchide ochii si strange cat poate pleoapele.
in fata unei oglinzi mari, cu pervazuri poleite, dna Moroi se piaptana. Parul negru, azvarlit pe spate, face ape-ape la lumina a doua sfesnice cu trei ramuri. Rotunda la obraji, alba, cu ochii negri si maniosi, se-ntoarce cand pe-o parte, cand pe alta, nemultumita de cum isi potriveste pieptanatura.
Cu o fusta scurta, cu corsetul pus, cu mainile goale pana in umeri, cu ghetele descheiate, cu o talie rotunda si mladioasa, cu pieptul plin... femeie bine zidita... tanara inca... frumoasa... mai mult placuta decat frumoasa. Coleg de liceu cu Delavrancea in 1875-1876; a facut parte din grupul Trubadurului; nepotul scriitorului Ciru Oeconomu.
Bate din piciorul drept. Strange pieptenele. isi musca buza de jos. inchide ochii si strecoara, printre dintii albi, cate un ah! care-i misca repede pieptul.
Dupa o rasuflare, grea ca de osandit, dl Moroi ridica capul din perna si, cu un glas slab si umilit, ii zise, privind-o lung:
- Pentru ce, Sofi?... Pentru ce vrei cu orice pret sa mergem? Vremea e urata... Mie nu prea mi-e bine...
Dna Moroi tranti pieptenele pe scanduri, de se sparse in doua. Se incorda in lungul trupului si ingheta rigid, ca o parghie, in dreptul oglinzii.
Figura prelungita si galbena, barba rara si carunta, ochii albastri si stinsi ai dlui Moroi imbatranira intr-o secunda. Acest cap blajin si trist, abia sustinut de un gat scofalcit, paru ca se descompune. in locul ochilor si gurii se adancira doua umbre profunde. ll;llllllll - Vreau sa mergem! raspunse apasat dna Moroi. Vreau fiindca vreau... Trebuie sa intelegi odata ca nu pot trai ca o pusnica. Ne-au invitat oamenii. si e superiorul d-tale. Ai dori sa te privesc ca pe-o icoana, sa traiesc numai cu tusea, cu junghiurile si cu palpitatiile d-tale? Cine strica dac-ai imbatranit sef de birou? Lipsa ta de tact si amorteala in care traiesti. Daca nu te-as mai scoate in lume, nu stiu, zau, de n-ai pierde si acei 300 de lei... si taci?... N-auzi?... Nu vezi?... Taci?... Trebuie sa mergem... Le-am scris ca viu!
- Dar nu stii cat ne costa seratele directorului? Cu ce sa mai fac fata... Dumnezeu stie!
in vorbele lui Moroi era atata durere si dezgust las, incat ar fi miscat pe cel mai impietrit om. Mania Sofiei amorti o clipa, se prefacu in mila, dar intr-o mila rea, care invenineaza fiindca impiedica de-a vorbi. si sfarsi in revolta:
- Nu care cumva ai socotit ca rapindu-mi tineretile din inchisoarea de la Centrala , sa le inchizi, ca intr-o ocna, in aceste scoala de fete cu internat, in Bucuresti; localul a fost construit dupa planurile arhitectului Ioan Mincu. Azi scoala medie nr. 10.
patru ziduri... in familia d-tale de carutasi si precupeti, de sase ani de cand imi mananci zilele. in fiece zi socoteli si catastise. imprumuturi la fiece pacatoasa de rochie. Spaima la fiece pereche de ghete... Dar ce am eu ca lumea?... viata din casa?... relatiile cu oamenii civilizati?... balurile?... baile?... Minciuna si carpeala toate!... Ah! daca nu mi-ai fi iesit inainte!... Ah! daca n-as avea pe Fiti, ingerasul mamei!... Ma intelegi?... Trebuie sa mergem... Le-am scris ca viu!
Ochii ei, plini de lumini vinete, zguduiau, mai mult decat orice cuvant, subreda fiinta a lui Moroi, care nu traia, in aceste scene de supunere oarba, decat pentru umilinta si deceptie.
- Sofi, ingana seful de masa, am pus si lantul, si ceasornicul la ovrei, atat ne mai ramasese in casa. Am scontat leafa numai ca sa-ti fac 200 de lei... Te-am ascultat... Dar gandeste-te si tu... Pana cand?... Ce-o sa mai amanetam daca pierdem si-n asta seara?
- Destul! Aceeasi comedie de la nunta si pana azi!... Aceeasi nesimtire... Acelasi egoism! Vreau sa vorbesc directorului de inaintarea ta. Mi-a fagaduit mie... mie! Nu putem sa stam la o parte, ca niste cersetori... Oamenii cu educatie fac ce fac si ceilalti... Ma mir ca nu simti aroganta oamenilor cu maniere cand te vad lihnit, tremurand la fiece leu pierdut... si au dreptate... Asa e lumea... Asa e viata... Tu nu ai nici inima, nici cap!
Dna Moroi se tranti pe o veche canapea damaschinata si incepu sa planga, strangandu-si obrajii in mainile incarcate cu inele. Suspinele ei sugrumate si repezi izbeau adanc, ca niste alice, in inima lui Moroi, care batea din ce in ce mai violent.
Se scula in picioare. Slab, aiurit, pasi usor, de teama de-a nu se frange de la incheieturi, si ingenunche la picioarele sotiei sale. Rasuflarea se opri ca la un om ce se prabuseste intr-o groapa fara fund. Pana cand genunchii ii ajunsera la covor, i se paru o eternitate de rusine maladiva. Cateva pete rumene ii rasarira in obraji.
intinse incetinel mainile pe genunchii dnei Moroi, care se scancea zadarnic, fara nici o lacrima in ochi. si, cu infatisarea unui caine obisnuit sa fie batut, sopti, mangaind-o:
- Daca vrei tu... Daca zici tu... Daca nu se poate altfel... imbraca-te, draga Sofi, sa mergem... Cum poftesti... Nu mai plange... stii ca-ti face rau...
si mangaierile lui monotone indraznira a i se apropia de umeri. Cand isi pleca buzele, uscate si parlite, pe mana ei mica si parfumata, un suras licari in ochii lui taiati de munca registrelor.
Pleca fruntea pe genunchii ei. Saruta de mai multe ori in acelasi loc, si de placere, si de greutatea de-a-si mai ridica capul, si de frica de-a o privi drept in fata.
Nestiind cum sa sfarseasca si nemaiputand lupta cu tacerea, ingana:
- Daca vrei tu... daca zici tu... Poate in astaseara sa avem mai mult noroc... Scoala, Sofi... Ma duc indata dupa trasura...
Dna Moroi, stergandu-si ochii ei uscati, ii raspunse rastit, nevoind sa-si tradeze multumirea:
- Cum, tu?... tu?... Dar slujnica unde e?
- Stanei... n-am putut sa-i platesc pe doua luni... N-aveam decat cei 200 de lei... A plecat laudandu-se cu judeca...
Sofi se scula repede. Se duse la oglinda. incepu din nou sa se pieptene. isi desfacu cateva codite, strans impletite din frunte pana la urechi, tinand intre dinti un ac de cap.
Moroi, jinduind zadarnic o vorba din partea ei, un suras, o cautatura cu coada ochiului macar, isi puse jobenul tuguiat. imbraca un pardesiu, castaniu de felul lui, dar inverzit de soare, si, tresarind la sunetul clantei, se strecura pe usa, abia indraznind sa-si descarce toata inima intr-un suspin. Vantul fluiera prin stresini. Pana la Sofi erau trei usi inchise, totusi, Moroi furisa prin geamuri o privire. I se paruse ca revolta lui, atat de tainica, descuiase rand pe rand fiece usa, sparsese geamurile si-l daduse de gol.
2
E ora 11. Ploaia rapaie pe acoperisurile de sindrila si paraie pe cele de tinichea, parca ar bate tobele. O trasura cu cosul ridicat lupta cu noroaiele mahalalei. Caii, micsorati in ham de opintire, nu rasuflau decat in lapovite, aruncand sipote intregi de sub picioare, care se spargeau de capra, de rotile si de scarile trasurii, pana pe deasupra cosului. Birjarul injura. Ajunse in Podul Mogosoaei. tinu inainte pana la Biserica Alba si apuca pe Strada Fantanii. Iancu Moroi facu semn cu varful umbrelei sa opreasca in dreptul unor case cu doua caturi, luminate de sus pana jos ajurnu , cum observa Sofi Moroi.
Birjarul invarti un leu alb in mana lui uda si scortoasa.
- Cuconasule, pacat de Dumnezeu, mi-am omorat caii... Numai un franc?
Apoi, vazand pe cucoana ca-si intinde boierul spre gangul caselor, ridica glasul:
- M-ai luat de la teatru... nu plec de-aici!...
- Da-i dracului ce i-oi da, sopti Sofi, si-si imbranci barbatul din loc.
- Sofi, n-am nici un gologan... raman 198...
- Da-i ce i-oi da... ne-aude de sus... ce nesimtire! N-ai nici de birje!... incepi de la poarta sa rupi din 200... Tu esti devena de vom pierde...
Moroi se cutremura, intinse birjarului inca un leu. Naduselile ii brobonara fruntea.
El e de vina... Cum nu s-a gandit sa imprumute doi franci de la copist?...
si, suind scarile directorului, urechile ii vajaiau de tipetele nevestei de-a doua zi, care ii dovedea, apucata de nevricale, ca el e de vina. Corect: a giorno ca ziua (it.). De la déveine ghinion, nenoroc (fr.).
Pana ce suira scara, se impiedica de cateva trepte si-si trecu batista prin toate buzunarele. Vroi sa-si scoata ceasornicul si se sperie ca l-a pierdut, pana s-aduse aminte de Solomon Berstein & fiu din fata Bisericii Cretulescu.
Sfarsise prin a se convinge ca el o sa fie de vina daca or pierde si-acum, ca de obicei.
Pana la usa suise in urma Sofiei. Apropiindu-se de intrare, Sofi ii dete bratul, ii lasa 50 de lei, iar restul il lua pentru combinatiile sale. Cand puse mana pe clanta, ii furisa in ureche, cu o asprime sugrumata:
- Iancule, baga de seama!... Nu te ambala ... Deschide-ti ochii... Nu-ti urmari miza!
Deschisera usa salonului. Dl director le iesi inainte. Vesel, leganandu-si pantecele, invartindu-si un deget prin lantul de aur de la brau. Saruta curtenitor mana dnei Moroi. intinse varful degetelor sefului de masa. Moroi le atinse cu tot respectul cuvenit unui superior.
Directorul, dupa ce-si netezi favoritele roscate si clipi des din niste ochi mici cu pupilele vargate, dete bratul dnei Moroi, lasand in urma pe subalternul sau, care abia indraznea sa calce covorul sefului.
in mijlocul salonului, doua mese lungi, intesate de musafiri. La una domnii, la cealalta doamnele. Directorul se opri si, in surasul tuturor, introduse pe noii-veniti.
- Mi se pare ca va cunoasteti cu totii... Dl si dna Moroi... Candelabrul plutea in mijlocul salonului, miscand usor flacarile a trei randuri de lumanari. Oglinzile, paralele, inmulteau nesfarsit, de-o parte si de alta, mesele, scaunele cu matase rosie si intreaga adunare cu aspectul si gesturile ei. in oglinzi predomina miscarea, in salon zgomotul. A-si lua avant; a miza sume mari (din fr. emballer).
Pe peretii captusiti cu hartie cu buchete de liliac si trandafiri, cateva tablouri si trei-patru heliografii. Pe niste masute ovale, chesele de tutun si de dulceata, pahare subtiri, albe, taiate la varf c-un cerc mat, lingurite de argint, farfuriute si cesti de portelan.
Salonul avea aerul unei cafenele, din cauza fumului de tutun, gros si trezit, al carui miros patrunsese in mobile si incepuse a ingalbeni hartia de pe pereti.
Pe cele doua mese cu postav verde, cate-o lampa mare de bronz. si doamnele, si domnii jucau cu o placere nespusa. Zarva se incrucisa, apoi se potolea pentru cateva momente si reincepea cu aceeasi ameteala de fraze, de cuvinte si glume, si vesele, si necajite.
Cucoanele vorbeau toate deodata si tranteau furios cartile. si peste toata aceasta zarva, s-auzea regulat, ca bataile unui ceasornic:
- Carte.
- Da.
- Nu.
- sapte.
- Opt.
- Cinci.
- Bac! Pachetele de carti treceau din mana in mana, trantite pe masa de cel care pierdea si asezate delicat de cel care avusese o mana norocoasa.
in mijlocul mesei la care jucau barbatii, deoparte sta directorul Ministerului de Finante, in fata lui, un avocat renumit, galben, carunt, ras si cu o mustata groasa, fluiera o polca si zuruia o pila de napoleoni, suparand, prin nepasarea lui, pe capitanul Delescu.
Capitanul mototolea necajit cateva hartii de 20 si scartaia scaunul la fiece miscare. Gras, gros si rumen, cu varful nasului rosu, cu un barbison negru si lung; falcile ii ieseau din linia tamplelor; capul i se tuguia in con; ceafa lata se rasfrangea intr-un val de carne unsuroasa peste gulerul strans al mundirului. Langa dansul, tanarul Palidis, feciorul bancherului cu acelasi nume, urmarea jocul, isi fuma tigara, repezea pe nas coloane de fum si arunca la distanta cercuri care se largeau si se spargeau in parul unui batran din fata.
La un cap al mesei, printre mai multi tineri, dl Christodor, fost birtas, acum proprietar a trei mosii, mesteca cateva carti, si-asteapta randul si nu slabeste din ochi rubla aruncata pe masa.
Dupa un ceas de joc, orice urma de cuviinta inceta. Fiecare sta pe scaun cum ii vine mai bine. Cei grasi, infierbantati mai ales de frica pierderii si de ravna castigului, se descheie la veste.
Numai capitanul sta cu mundirul incheiat reglementar, ba chiar cu mantaua in jurul soldurilor enorme, ca doua burdufe de cirivis.
- Capitane, ii zise avocatul, dogoresti ca un cuptor, de ce nu-ti pui mantaua in cuier? Ne-ai indatora pe amandoi.
Capitanul tocmai se gandea la o mana ce-l tinuse de trei ori... 130 de lei in banca... intinse de cateva ori pachetul cu carti, facu semn ca trece mana, apoi si-o retrase.
- Dai ori nu dai? Trece mana daca ti-e frica! Joci carti de cand erai sergent-furier, si tot n-ai mai invatat cum se joaca! ii zise necajit tanarul Palidis.
Capitanul se scarpina pe gusa. Parca ar fi ras o burta de salau. Ridica capul spre cucoane si striga cu o voce groasa:
- Lino draga, m-a tinut de trei ori, sa dau a patra oara? in rasul tuturora se auzi glasul ascutit al unei cucoane slabe: Mai da o data!
Dadu si pierdu. Capitanul se scula furios si, adresandu-se brutal catre avocat:
- Mai lasa-ma, nene, in pace! Ce-ti pasa de mantaua mea? Cheful adunarii acoperi vocea de taur a militarului. Mania lui, sincera si idioata, era ridicola.
- Mantaua e de vina.
- Da-o dracului, capitane!
- Nu vezi ca-i lipsesc doi nasturi?
- ii cade epoletul.
- Trimite-o acasa, Delescule, ca pierzi tot! Capitanul pleca cu niste pasi de elefant, in entrée se auzi:
- Mai... soldat... pune mantaua in cuier... Da-o afara... Du-o acasa, numaidecat, si adu-mi pe cea noua...
Cand se intoarse, se aseza cu spatele la avocat, care zuruia vesel un purcoi de napoleoni.
Moroi pierduse treizeci de lei. Trist, slab, cu capul rezemat intr-o mana, cauta in intunericul creierului ceva care sa-l rapeasca din mijlocul sunetului de bani, din rasul si din cearta tuturor. Putinul sange ce mai avea i se strangea la inima. Un frig de gheata ii serpuia prin sira spinarii, imprastiindu-se, ca prin niste tevi, in tot trupul, din crestet pana la talpi. in fundul urechilor, un vuiet ca o apa ce se aude noaptea in departare. Uneori, aiurit, isi simtea creierul stingandu-i-se incetul cu incetul, ca un carbune care se infasa in straiele sale de cenusa. Casa i se intorcea imprejur. Masa de joc se departa cu restul paralelor. Constiinta se intrerupea din slaba ei veghere. Se simtea in aer. O greutate in stomac s-o greata i se ridica pana la gat.
- Domnule Moroi, ti-a venit mana, ii zise batranul Christodor. seful de masa tresari, ca un om care motaie si se izbeste cu barba in piept.
Un sublocotenent de rosiori, facand un clanc din limba, trecu pe langa directorul Ministerului de Finante si, tragandu-l de maneca, ii facu cu ochiul spre seful de masa, inganand pe nas: Desteapta-te, romane, din sooomnul cel de moaoaoarte...
Directorul zambi, regretand, foarte sincer, ca bietul om nu are o leafa mai mare.
Ofiterul pleca spre masa cucoanelor, leganandu-se in mers, tarsaind picioarele ca sa-si asculte zornaitul pintenilor. Ocoli masa, privind si surazand c-o politete fortata la fiece cucoana, tanara Vestibul (fr.).
si batrana, si nu se opri decat la spatele dnei directoare. Se apropie de dansa si, profitand de o neintelegere ivita intre doamne
- cum foarte des li se intampla la chemin-de-fier - o atinse usurel.
Directoarea se facu ca-i cade jos un bilet si, plecandu-se sa-l caute, ii sopti:
- Nicule, ai dat tot? Ofiterul se pleca repede, ca un cavaler, sa ajute pe dna directoare si, pe cand bajbaia, cu ochii in sus, ii netezi piciorul si-i raspunse intr-un fel de tuse-imitatie:
- Devena, puiule! tot! si ce mai aveam al meu... Bine-bine nu-si aducea aminte sa mai fi avut ceva al lui. in tot cazul, nu mintea. Pierduse trei sute de lei cu acea galantomie cu care se pierd banii picati din cer.
Cand tanarul ofiter auzi la masa domnilor 250 in banca!, se repezi, strigand cu ifos: 50 tiu eu! si vari mototol in buzunarul pantalonilor patru hartii de cate douazeci.
- Dle director, continua el, inchipuieste-ti noroc, ieri cu trei napoleoni am castigat la Clubul Progresului o mie de lei. s-as fi castigat si mai mult daca doi dintre cei mai cautati in saloanele Bucurestilor, unul deputat si altul avocat, n-ar fi stricat jocul, ajungand la scaune. Se banuiau de... afaceri politice...
- Protestez, zise jurisconsultul, aseara am fost si eu la club (era membru) si nu s-a intamplat nimic. Dar privind roseata din obrazul tanarului sublocotenent, adauga: Adica, cand zic nimic, inteleg mai nimic. Chestie de apreciere...
- Da, chestie de... de apreciere, incurca cavalerul, si nu-si mai gasea locul.
- Nicule, ai castigat, ii zise directorul, uitandu-se cam lung la el.
- Merci, mon directeur! ii raspunse pripit, dand putin la o parte coltul parului sclivisit ce-i lucea pe fruntea sa ingusta. Numele unui joc de carti (fr.). Multumesc, directore! (fr.).
- Capitane, zise avocatul, pentru Dumnezeu, m-ai scapat de dogoarea mantalei, fii asa de bun si alege-ti alt portmoneu in locul acestui fund de sticla... te asigur ca nu e parfumat deloc!
Veselia reinvie, imprastiind in chipurile obosite cateva licariri de viata. Toti privira pe bietul capitan ametit de pierdere si de rusine.
- Dar unde-ai gasit, capitane, acel fund de sticla?
- Spune drept... intre noi sa ramaie...
- Ma prind pe trei patace ca nu bei chiuraso din el!
- Nu-l mai lasati sa iasa afara...
- Arunca-l, capitane, ca nu e de trait... Nici cu el nu faci parale...
- Domnilor! striga directorul, abia stapanindu-si rasul (vazuse pe capitan cum isi vara ciobul de sticla in buzunarul mundirului), domnilor, e mana la dl Moroi!
seful de masa puse mana pe carti, intinse c-o miscare zgarcita si desperata cea din urma pataca. incepu sa dea carti adversarului. isi apropie moneda de dansul. Semn rau. Prea o departase intaiasi data. Rasuflarea i se opri.
- Noua! striga repede Christodor - mosierul, fostul birtas - si trase repede cele doua mize.
Dl Moroi scapa cartile din mana. Scapa mainile pe masa. inchise ochii. il ineca o tuse seaca.
N-avea decat o carte.
- Trage cartea, nene Moroi... de unde stii? Trage cartea! ii zise Palidis, revoltat de bucuria batranului mosier.
si, luand cartile, azvarli pe fata a doua carte a bancherului, zicand satisfacut:
- Fantele de trefla cu noua de caro, fac tot noua! Bravo! repetara de mai multe ori cei care pariasera, pe de-alaturi, pe mana bancherului.
Mosierul, palid de manie, aseaza rublele in dreptul bancherului. O bucurie sinistra, ca a bolnavului care, cu o zi inainte de-a muri, viseaza ca s-a insanatosit, tresari in dl Moroi si-i incremeni Corect: curaçao; numele unui lichior frantuzesc.
catava vreme in chipul sau stors, pe sub a carui piele subtiata albeau dunga nasului si pometele obrajilor. Dadu din nou carti.
De asta data pierdu. Trecu pachetul mosierului si-si sprijini in pumni greutatea capului.
- Ai pierdut tot, dle Moroi? intreba avocatul.
- Psiiii! intrerupse directorul Ministerului de Finante, facand cu ochiul jurisconsultului spre dna Moroi.
- Mai bine ca te lefterisi, mormai capitanul Delescu, intinzandu-se de barbison, tot n-aveai noroc... Apoi isi ingropa in gusa cateva cuvinte: De cate ori punea in contra mea cate-o saracie de patru lei, imi spargea toate bancile... Mai bine!... Parca fuse pe gandul meu!...
3
- Mesdames et messieurs , ceaiul! zise directorul, sculandu-se de la joc. si, dupa ce-si freca repede mainile, vari, fara zgomot, in buzunarul pantalonilor un pumn de poli imperiali.
Barbatii se sculara, unii tristi, altii nepasatori, veseli, glumeti. Se apropiara de masa cucoanelor invrajbite la joc.
Sofi nu mai avea cu ce sa-si tie mana. Se scula furioasa de pe scaun.
- A pierdut tot! dobitocul!... a pierdut tot! zise ea vazand pe Moroi singur la masa verde.
Moroi, prins de friguri, cu ochii pe jumatate inchisi, ametea la fiece miscare a capului. O spaima vaga il necajea ca un vis urat.
Cand chiar constiinta suferintei ii adormi si mainile ii cazura de pe masa verde, se pomeni far' de veste zguduit. Sari in picioare. Se trezi din nou in mijlocul societatii pe care o ura cu toata mania omului slab, bolnav, exploatat si invins. Doamnelor si domnilor (fr.).
Cand isi intoarse capul... cazu moale pe scaun. Era Sofi. Din ochii ei doua lumini, ascutite si reci.
- Ai dat tot! zise Sofi, apucandu-l de umar. (Buzele vinete ii tremurau de manie.) Raspunde... tot? Nici patru lei nu ti-au mai ramas?
- Da... Sofi... ingana Iancu Moroi.
- ti-am spus ori ba, dinainte, ca tot tu ai sa fii in astaseara, ca intotdeauna, devena si rusinea mea?
- Da... Sofi... eu sunt fara noroc. Iarta-ma... Eu sunt devena... si lumea ii disparu. Constiinta propriei sale existente inceta la raspunsul ce Sofi se pregatea a-i azvarli. Picioarele incepura a-i tremura. Ameteala ii sugruma glasul. Cateva lacrimi, pe zbarciturile chipului.
- Iesi!... Iesi!... sa nu te vada lumea... si ii arata cu mana intinsa - ai fi zis, o statuie - usa ce da in coridor.
Cand Moroi disparu impleticindu-se, ea ii scuipa in urma si ii dadu cu tifla.
- Bolnav... prost... fara noroc!
4
Cucoanele abia se invoira sa intrerupa jocul. Aburi grosi si parfumati se inalta din paharele cu ceai fierbinte si risipesc un miros de sulfina in aerul trezit al salonului.
Lumea se imparte in grupuri. Unii se plimba, vorbesc si rad in sila. Altii se tolanesc pe canapele, legumind ceaiul lingurita cu lingurita.
Ploaia izbeste in geamuri ca si cum ar da cineva cu pumni de mazare. Vantul se umfla cu vuiet de toamna.
Mai la o parte, capitanul de linie, capitaneasa si sora ei, dra Mimi, o ochesica destul de frumoasa si durdulie, sorb alene, mesteca pesmeti de Brasov, urmarindu-si fiecare gandurile si planurile care ar fi putut izbuti, fara cutare greseala, si de nu s-ar fi pus la spatele lor cutare neghiob ca un par de gard.
De acest grup se apropie tanarul Palidis, zambind catre dra Mimi.
- Ah ! ce posomorata e vremea afara, ce melancolic e vantul, domnisoara...
Se aseza pe canapea langa dansa.
- Ai dreptate. Ce melancolic e sa pierzi la carti... raspunse Mimi, muindu-si surasul in paharul cu ceai.
- Lino draga, mormai ca un urs capitanul, si cu patru as fi castigat. Pontul avea: opt peste cinci. inchipuieste-ti, draga, batranul Christodor, el, care nu trage niciodata la cinci... S-ar fi facut 250 in banca. Mana se schimba. Mai treceam de doua ori... O mie de lei.
- Dar eu, Delescule! si numai tu esti de vina. Acum, in urma, cand nu vrusesi sa-mi dai cinci lei. As fi jumulit pe directoarea. Am urmarit pasa in gand. Tocmai de cinci ori tinea. Faceam 180 de lei. si iata, pe ochii mei, tocmai la a cincea oara ma opream. Ce sa-ti fac? Nu ma-ntelegi. Aveam o inspiratie, dar stii, cum te vad si ma vezi...
Delescu inchise ochii, se pleca la urechea nevestei sale si ii sopti, asa de incet, cateva cuvinte, incat Lina nu auzi decat: ...maine... bani... revizie. Cu toate acestea, ea ii raspunse, necajita, foarte convinsa:
- Mai incet! Ce dracu! imi spargi urechile...
5
La un colt al salonului, sublocotenentul de rosiori, Nicu, vorbeste si rade cu dna directoare. Nicu, din cand in cand, ridica glasul si-i spune, ca sa auda toata lumea, lucruri indiferente. ii vorbeste de noua trupa a operei, de o primadona celebra care vine intr-adins, numai de dragul nostru, al romanilor. Altfel... nu e decat un an, mai putin, cand e la adica, de cand a auzit-o el facand martii pe m-me Krauss de la opera din Paris... Apoi, vocea ii scade din ce in ce, pana la un fel de sopaiala tainica. Directoarea, animata, vie, vesela, isi pipaie buclele din frunte. Fara voie, ar vrea sa caute mana lui Nicu. Arunca ochii in toate partile. Clipeste des. Prin niste oftari, puse cu mestesug la locul lor, ingana mangaietor: Nu... zau nu... Nu cred ca e posibil... Sa vedem... intelegi tu... Vai! Nicule! ce copil esti !... Stai sa se aseze lumea la carti... si sa nu te vada el... Prin coridor... La stanga... A doua usa...
Ceaiul e pe sfarsit. Aproape de-o fereastra, directorul Ministerului de Finante vorbeste cu dna Moroi de afaceri, de indatoriri, de inaintari si primeniri in personalul sau, ba inca subliniaza cuvintele ori de cate ori se invarteste cineva pe langa ei. Multumirea ii napadeste in ochii aprinsi si vargati ca melcul. Sangele tot i s-a strans in obraji. Se pleaca intruna. Arunca cate-o vorba vicleana, pe care o suge ca pe-o acadea. Se invarteste. isi reia sirul si il paraseste, ca sa alerge dupa un zambet al dnei Moroi. Sub draperia perdelei se simt mai liberi. Ceilalti s-au pus la joc. Nimeni nu-i vede. Nimeni n-are interes de a-i observa, nici chiar directoarea, deoarece a iesit putin din salon.
- Sofi, orice mi-ai cere... orice... sopti directorul, si-i saruta mainile, ce-i mangaiau favoritele roscate si lungi.
- Ce?... Eu iti spun ca nu ma iubesti... Sunt sigura... Ai dreptate... Cand o femeie e femeia unui Moroi... Degeaba, femeia lui Moroi ramane...
Sofi isi retrase mana melancolic din mainile directorului, pleca ochii in jos si se rumeni. Era intr-adevar frumoasa. Stranse ochii. Se ridica putin pe calcaie. Se intoarse spre fereastra. si ofta apasat.
- Ah!... Nu ma poti iubi!... Directorul - fermecat de acea indoiala care-i intindea o melancolie pe chipul ei rotund, de acel dor care o ridica mai presus de restul celorlalte de la masa verde, incins de talia ei, care se mladia (revarsandu-si dragalas pieptul, ce se zarea miscand pe sub zabranicul unei dantele nautii), - ii saruta amandoua mainile, atragand-o spre el.
Sofi raspunse, dusa pe ganduri:
- Nu ma iubesti... si lui (care nu stiuse niciodata ce e iubirea), printr-un capriciu al nervilor, i se paru ca Sofi nu e aceeasi din toate serile, ca inima i se umfla cu mai multa indarjire... I se paru ca acel minut incepuse cu tineretea lui si se prelungea in viitor pentru tot restul zilelor.
- Sofi, esti un copil. Te mai indoiesti? si, rezemandu-si obrazul de umarul ei, o atinse cu buzele pe gatul cald si rumen.
Dna Moroi se departa putin. Privi prin geam in intunericul noptii si ii raspunse gales, trecandu-si mana pe frunte:
- Da... ma indoiesc... Tu nu-mi vorbesti niciodata de planurile noastre... Am asteptat sa-mi mai spui un cuvant... Nu stii cat sufar!
Pleca capul intre maini, isi acoperi ochii si tacu catva timp, ridicand des si nervos din umeri.
- Sofi, cere-mi ce vrei... Cu ce sa-ti dovedesc?... Aidem dincolo... sa vorbim...
- Nu merg, nu merg! (Privirea ii scanteia.) Nu merg. Mi-ai spus c-o sa te desparti. Copil n-ai... Zestre n-ai luat... Nu merg!
- Tot, tot ce vrei... raspunse directorul. Dar tu cu Moroi?
- Eu? eu? raspunse Sofi incrucisand bratele pe piept. Care alta ar fi facut mai mult ca mine? Nu vezi in ce hal a ajuns? Daca e umbra sau om mi se datoreste mie... Dragostei mele... amorului ce-ti pastrez si cruzimii cu care ma port cu el... Bietul Moroi! Ce pot sa fac mai mult? Orice capriciu mi-l satisface... Ce-as putea pretinde in fata justitiei?... Te desparti?... Altfel... Raspunde-mi, sau nu ma mai vezi in ochi...
Miscarea mainilor si vapaia privirii, incordarea trupului si glasul ei dovedeau o hotarare asa de mare, incat directorul se cutremura, el, care incepuse a i se parea ca iubeste, el, care se simtea inclestat de corpul ei voinic si mladios.
- Bine, Sofi... Sa vorbim dincolo... Pe langa tine e si proasta, si urata... Aidem... E tarziu... Lumea o sa inceapa sa se duca... Sofi...
Era cat p-aci sa dea in genunchi daca ea nu l-ar fi oprit la vreme.
- Vino pe cealalta usa, eu ma duc prin coridor, zise Sofi c-un glas ragusit si pleca.
Boierii si cucoanele dimprejurul meselor verzi invarteau cartile. Din chipul lor pierise viata. Din creierul lor pierise gandirea. Pe aceste schelete, infasate intr-o piele galbena si moarta, nu se zareau decat scarba, amorteala, uitarea, intr-o miscare instinctiva de trup si de suflet.
Nenea Christodor adormise si sforaia pe un fotoliu cu mainile in buzunar si cu capul proptit in piept. Palidis arunca cercuri de fum. Capitanul mormaia ca un urs. Cucoanele zarvaiau. De la o masa si de la cealalta s-auzea:
- Opt!
- Cinci.
- Carte.
- Noua!
- Bac!
- Dai ori nu?
- Ce devena !
- Toata seara m-ai prigonit! Ori de cate ori ajung pana la dta, cad. Parca e un facut...
- Unde-o fi directorul?
- Ne umfla cateva parale!
- Regulat castiga...
- Trebuie sa vie...
6
Cand bietul Moroi, prigonit de soarta, de oameni si de ai sai, iesise din salon, ploaia cadea in puhoaie, deasa, repede, cu basici, imprastiind un ropot trist si prelung. Fulgerele se zvarcoleau in intuneric ca niste bice de foc.
Cum dete in coridor, racoarea, lumina fulgerelor si uruitul tunetelor ii atatara slaba ramasita de viata.
in imaginatia sa, impietrita pana adineauri, societatea care-l aruncase pe usa afara i-aparu nesimtitoare, nerusinata, neindurata. Nevasta sa, la care se inchina, fara sa stie de ce, i se paru ca un sarpe ce-si varase capul drept in inima lui.
Moroi facu cativa pasi prin geamlacul care da-n curti. Sangele incepu a-i alerga mai repede. Ameteala il parasi putin cate putin. Gandul i se limpezi si puterea care zugraveste in intuneric ceea ce vede la lumina se ivi in creierul sau. Viata amortita de sase ani de zile ii reinvie toata in momentul acela. Un regret dureros de risipa puterilor sale macinate in nedormiri, in certe, in registre, in munca si in griji.
Mainile si picioarele ii tremurara. Inima ii zvacni, apoi batu incet-incet. Pe gat simti un gust de rugina, amariu si coclit. in toata gura lui arsa o umezeala cruda si sarata. Atunci, in intunericul adanc al noptii s-al dezgustului, tresari.
isi inclesta amandoua mainile in gat. Sugrumandu-se, simti ca-si opreste viata in loc. Frica de a-si parasi, pentru totdeauna, cancelaria (cu acel miros invechit de catastise si monitoare)... casa cu pridvorul cel nou... patul in care se lungea mai mult ca sa zaca... societatea, pe care, desi o ura, avea farmecul nespus de a i se misca imprejur... durerea de-a inchide ochii s-a nu mai vedea pe Sofi, care-l chinuia... spaima de-a se asterne intr-o cutie de scanduri... si acei bulgari care vor suna a vesnicie s-a intuneric cand vor cadea pe pleoapa de brad uscat... zguduira pe Iancu Moroi si il facura sa geama, sugrumat, in zgomotul vantului, care se umfla trist si salbatic in geamlacul coridorului.
Cand oticni, intr-o tuse scorborosita, un clabuc sarat si coclit ii umplu gura. Mainile i se infipsera in beregata. Degetele i se incordara ca niste arcuri de otel. Nabusi.
Se sugruma, voind sa traiasca. intr-o clipa ii trecu prin minte viata cu chinurile ei si moartea cu frigul acelei linisti fara inteles. O sudoare-i scalda trupul si-i ingheta, ca un strat de zapada, din crestet pana la talpi. Spaimantat, bajbai in intuneric pana dete de prima usa din coridor.
Din crestetul cerului se sparse un trasnet teribil. Moroi sari din loc. Mainile ii cazura de la gat. La lumina care aprinse intunericul, rasuflarea lui inecata navali afara cu un sul rosu de sange. Noaptea inghiti din nou acei ochi scosi afara din orbite si gura asa de cascata, incat trosnise din incheieturile falcilor.
Picioarele i se indoira sub dansul. Se rezema de usa. Usa se deschise. Se repezi in intunericul acelei camere. Se tranti pe marginea unui scaun. Scaunul se rasturna. si el cazu cu capul pe scanduri.
7
Dna Moroi, la bratul directorului. Se oprira in dreptul acelei usi date de perete.
- Vantul a deschis-o, zise directorul. Sa intram... Suntem singuri... Ah! ce fericit ma simt linga tine...
in intuneric nu se zari decat rochia fumurie a dnei Moroi. Directorul o imbratisa in pragul usii. O saruta, apasat si des, inganand patimas:
- si pe ochi!... Pe amandoi... si pe celalalt!...
- Ah! ce nebun esti!... Parc-ai fi de 15 ani... Intrara in odaie, tragand binisor usa dupa dansii. innemerira patul. Sofi se aseza pe genunchii lui, cuprinzandu-i gatul cu amandoua mainile.
- Nu e asa c-o sa te desparti?... Dar indata, indata! Ce bine o sa traim amandoi... Nu e asa?...
Directorul, descheind-o la piept, ii sopti tremurand:
- Da, Sofi, voi fi al tau... Te iubesc atat de mult cat urasc pe nevasta mea... E urata, batrana si proasta... Iar tu... Sofi, fara tine nu pot trai!...
- Aprinde lumanarea, ii raspunse ea, inghitind un oftat fericit. isi scoase tunica, se descheie la cordon si repezi rochia in jos, mototolind-o in picioare.
O racaitura de chibrit se auzi, si scanteia, prinsa de festila unei lumanari, umplu odaia c-o lumina galbuie.
Sofi, numai intr-o fusta scurta, c-o camasa fara maneci si decoltata, c-o umezeala de placere in ochi, intinse bratele goale spre el.
- Vino!... Vino mai iute!... Directorul inmarmurise. Chibritul arse pana la degete, fara sa-l simta.
Alb ca varul, cu privirea nauca, atintita in coltul dinspre usa, incerca sa spuie ceva, si glasul ii amuti pe buze.
- Vino! Vin' degrab'! ii repeta ea scotandu-si ghetele. El vroi din nou sa vorbeasca, dar abia izbuti sa-i arate cu degetul spre usa.
Sofi se uita. si-acoperi ochii cu amandoua mainile, scoase un tipat disperat si cazu de-a curmezisul patului.
Moroi se ridicase in coate, ii fulgera cu niste priviri infioratoare. Parca era un mort ce isi aruncase pleoapa cosciugului si isi sfasiase panza de pe obraz.
Gura - sangerata, camasa - alba cu pete rosii. Fruntea - sparta de piciorul unei mese.
Dupa cateva sfortari se salta pe branci. Rezemandu-se de un scaun rasturnat, se ridica in genunchi. Ochii i se rotira in orbite. Un cadavru galvanizat.
- N-am murit inca!... Ce glas! Sofi se repezi dezbracata pe usa afara. Zapacita, se impiedica de prag, cazu lat in lungul coridorului si tipa de zgudui casele. I se paruse ca Moroi a apucat-o de picioare.
Lumea din salon, boieri si cucoane, navalira in coridor cu cateva sfesnice in maini. Avocatul lua in brate pe Sofi, care lesinase. Ceilalti se gramadira in pragul acelei usi deschise. Cucoanele se retrasera tremurand. Cativa barbati se intrebara speriati:
- Ce e asta?
- Ce s-a intamplat, dle director? Moroi se sculase in picioare, apucase pe director de gulerul redingotei si, zguduindu-l cu cea din urma sfortare a vietii lui, ii repeta, inecat in sangele ce i-l arunca in fata:
- N-am murit inca!... Vreau sa traiesc!
Sangele ii izbucni pe gura ca dintr-un sipot. Se clatina si cazu la picioarele directorului, sfasiindu-i pulpanele hainei de sus pana jos.
Spaimantata, sosi si dna directoare, galbena ca turta de ceara, cu rochia descheiata la piept, insotita de sublocotenentul de rosiori.
in urma tuturor, capitanul Delescu, c-un pachet de carti in mana...
8.
A doua zi se raspandise zgomotul in cancelaria sefului de masa si in mahalaua Icoanei, ca dl Moroi, in varsta de 42 de ani, a murit din cauza unei ruperi de vana si, ciudat lucru, mai in acelasi ceas, directorul Ministerului de Finante a fost izbit de epilepsie.
Iancu Moroi
Aceasta pagina a fost accesata de 3416 ori.
