Cella Delavrancea - Tatal meu...
de Barbu Stefanescu Delavrancea
Acum o suta de ani s-a nascut intr-o mahala marginasa a Bucurestiului un copil ce avea sa devina un mare scriitor si un mare orator. Pe atunci, casele erau scunde in Delea Veche, vedeai pana departe nuci cu mandre ramuri, salcami inaltand in vazduh canafurile imbalsamate ale florilor. Si cerul era boltit larg asupra mahalalei. Delavrancea spunea intr-o prelegere: "De copilarie sta legata splendoarea imaginatiei, de imaginatia vie, plasticitatea gandirii. Poporul roman a avut o copilarie de geniu careia i se datoreste acea putere de sensibilizare, de concretizare a imaginilor. Taina rezistentei folclorului se afla in puterea imaginilor, in perfectiunea lor."
Crescut in graiul popular, ascultand povesti framantate de veacuri, visand la stele canse se intorcea din oras cu tatal sau, Stefan pe nnume, in caruta golita de granele pe care le vanduse la targ, Barbu, copilul mezin, si-a adunat in suflet ritmul magic al sintezei, eliptica verbului care sageteaza, melodia graiului pur cu nuantarile bogate si necunoscute in orasul bantuit de influente straine. Incarcat cu bogatii izvorate din geniul autohton si-a plamadit dragostea de popor cu vitejia unei inimi care n-a incetat de a bate pentru dragoste, mila si arta. Darul oratoric s-a manifestat puternic pentru prima oara la biserica Sf. Gheorghe, la inmormantarea unui profesor. Era licean de 17 ani. Profesorul ii fusese drag. A vorbit cu un avant patetic atat de mare, incat profesorul de romana a spus: "Azi s-a nascut un mare orator". La barou, ca si in parlament, in conferinte literare ca si in articole despre arta. Delavrancea a stralucit prin maretia ideilor si un dar de emotie de care isi aduc aminte si cei care l-au auzit cand erau numai copilandri. In literatura a relevat toate posibilitatile limbii noastre, justetea si profunziumea termenilor, neglijate pana la dansul. Ion Marin Sadoveanu spunea acum cateva zile: "Eu ii datoresc lui Delavrancea tot talentul meu. De la el am invatat sa manuiesc frumoasa noastra limba munteneasca".
Sensibilitatea artistica innascuta in temperamentul lui Barbu Delavrancea a impletit in acelasi fir puterea epica si vibratia lirica. Toata opera lui este strabatuta de acest izvor de creatie. In preferintele sale literare si muzicale se afirma acelasi impuls. Adora pe Dante despre care spune intr-o scrisoare adresata doctorului Alceu Ureche, in 1893: "Nici un poet n-a fost mai activ, mai energic, mai erou in imensa lui melancolie". Venera simfoniile lui Beethoven. in special simfonia a 5-a si a 7-a. Cand studiam la pian, venea, asculta, imi facea observatii intotdeauna juste si-mi spunea adesea: "Cand vrei sa-ti faci sufletul, sa canti sonate de Beethoven". Inzestrat si cu darul picturii, era un cunoscator neintrecut in aceasta arta, iar cand calatorea in Occident se ducea sa viziteze muzeele zilnic. Pentru Mona Lisa, celebrul portret al lui Leonardo Da Vinci, avea o adevarata dragoste si la Paris o vizita in fiecare zi, stand de vorba cu dansa, cum ar fi stat cu o fiinta vie. Acel suras enigmatic al Giocondei i-a inspirat zguduitoarea drama A doua constiinta, care n-a fost reprezentata niciodata, fiindca eroina trebuia sa semene cu Mona Lisa si tipul acela feminin nu s-a putut gasi printre actrite.
Caracterul parintelui meu era asemenea marii, in vesnica ei miscare. Nervos, impresionabil, generos, frematand vesnic in aparearea unei cauze pe care o socotea demna de a i se sacrifica, nu-si precupetea niciodata avantul si nu se preocupa de oboseala fireasca a unui organism care traia intr-o vesnioca tensiune. Singurele saptamani smulse muncii incordate erau cele petrecute pe malul Marii Negre, in compania celui mai bun prieten al lui, Alexandru Vlahuta. Intindeau un cort mare pe plaja si strateau ceasuri intregi cu carti de citit, cu jocul de table, furati de palpitatia amiezii pe oglinda apei, sau de zbuciumul valurilor spargandu-se pe nisip. Toamna se odihnea catva timp la Dragosloveni, langa Ramnicu Sarat, unde poetul isi primea prietenul intr-o casa alba sub coasta de vie. Acolo am asistat la sedinte literare incomparabile. Si Vlahuta si Delavrancea citeau cu maiestrie din marii poeti si prozatori. Vlahuta era inimitabil in schitele lui Caragiale si in poeziile lui Eminescu. Glasul lui de bas, putin tremurand, prelungea vibratia versului si avea anumite inflexiuni ironice cand rostea dialogurile bietilor naivi din volumul de numele al lui Caragiale. Domeniul tatalui meu era poezia populara si poezia italieniceasca. Citea din Leopardi, Carducci si cei cari au avut fericirea sa-l auda citind Mesterul Manole sau Miorita au fost zguduiti de frumusetea talmacirii acestor puternice expresii ale geniului folcloric romanesc. Iubea pe cei modesti, era milos, discret in generozitate, atent cu cei varstnici, duios cu animalele. Neamul pisicesc domnea la noi in casa si cand vreuna din pisicile noastre se instala pe biroul tatalui meu, pe un maldar de hartii, tatal meu se ferea s-o deranjeze si se aseza pe un colt de masa ca sa lucreze.
Ultimii ani ai lui Delavrancea, 1914-1916, i-au mistuit puterile. Nu concepea sa dureze o tara in forma de "ciorap". Trebyua "sa i se indrepte forma, sa capete prin campia transilvana rotunjimea perfecta a unui cerc. Carpatii sa fie sira spinarii a unui trup mandru". Pentru acest ideal a luptat fara odihna, increzator intr-o victorie deplina, Pacea separata savarsita la Buftea in 1918 l-a trasnit ca pe un stejar sub fulgerarile unei vijelii. Dupa cateva saptamani de boala, pe care nici un doctor n-a priceput-o, s-a stins. Implinea 60 de ani. Sufletul lui, otravit de realitatea momentului, n-a mai avut rabdare sa astepte sa-si vada visul implinit. Astfel, Barby Delavrancea, marele patriot, si-a jertfit pana la capat viata pentru tara lui.
Articol scris de fiica scriitorului, Cella Delavrancea, in anul 1958
Cella Delavrancea - Scrieri
Cella Delavrancea - Tatal meu...
Aceasta pagina a fost accesata de 3242 ori.
